Fragment din Raportul Drepturile sexuale şi reproductive ale femeilor cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale. Raportul este realizat în cadrul proiectului “DREPTURILE NOASTRE”, finanţat de Feminist Review Trust şi Euroregional Center for Public Initiatives, implementat cu colaborarea Fundaţiei Orizonturi Câmpulung Moldovenesc şi Asociaţiei Regionale de Educare a Adulţilor Suceava.
Autoare: Oana Gîrlescu, Monica Obreja, Gabriela Tănăsan.
"Sarcina şi a fi părinte
Context Există cazuri în care femeile care trăiesc în instituţii rămân însărcinate. Deseori în aceste cazuri se recurge la avort. Atunci când se nasc copii, aceştia sunt deseori transferaţi către centrele de plasamanet în vederea începerii unui proces de adopţie. De asemenea, în unele cazuri femeile însărcinate sunt fie obligate să părăsească instituţia, fie se regăsesc în situaţia în care li se refuză accesul în alte centre.
Instituţiile, în general, refuză să primească femei însărcinate. Realitatea cu care se confruntă femeile care rămân însărcinate în instituţii este rezultatul practicilor instituţionale nescrise, dar şi a atitudinilor personalului. O angajată a unui centru (asistent medical) ne-a spus că femeile „ar trebui să plece din centru în caz de sarcină”. Într-un alt centru a fost refuzat accesul unei femei însărcinate, pentru că, aşa cum ne-a spus cineva din echipa administrativă a acelui centru, ar fi fost „dificil pentru personal”, iar „pregătire medicală au doar asistentele”.
Pe de altă parte, lipsa sarcinilor din instituţii este direct corelată cu administrarea de contraceptive femeilor, de multe ori fără consimţământ. Astfel, sarcina nu este rezultatul unei decizii personale informate, ci, mai degrabă, a unei practici instituţionale asupra căreia femeile nu au control. După cum ne-a spus cineva din personal, „preocuparea principală [...] e să nu rămână vreuna gravidă”. Toate aceste aspecte sunt consecinţa unor atitudini abilitiste conform cărora persoanele cu dizabilităţi nu ar trebui să aibă copii, deoarece nu pot avea grijă de ei și/sau pentru că le pot transmite dizabilitatea. În consecință, femeile cu dizabilităţi sunt descurajate să nască şi să crească copii. Date recente arată că o persoană cu dizabilităţi (de regulă, o mamă) este supusă unui risc de a-i fi luaţi copiii de zece ori mai mare decât o persoană fără dizabilităţi. Astfel de practici, precum și legislația asociată care priveşte revocarea drepturilor de părinte, custodia copiilor şi divorţul este întemeiatămai degrabă pe faptul că persoana are un diagnostic şi a fost etichetată ca având o dizabilitate, decât pe abilităţile dovedite de îngrijire a copiilor.
Un exemplu de legislație capacitistă este Noul Cod Civil din România care refuză unor persoane cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale dreptul de a se căsători.
Aspecte problematice
Unul dintre aspectele problematice care a reieșit din interviuri este că multe dintre persoanele care
lucrează în instituții, precum și membri ai familiei consideră că femeile instituționalizate nu au dreptul de a decide asupra păstrării sau nu a sarcinii, asupra păstrării copilului sau a dării acestuia spre dopție şi nici asupra numărului de copii pe care și-ar dori să îi aibă. O angajată a afirmat despre una dintre femeile instituționalizate care născuse recent că aceasta nu „înţelege ce-nseamnă să fii mamă".
În general, angajaţii din instituții considerau că astfel de decizii trebuie luate colectiv, împreună cu partenerii lor acolo unde este cazul, cu familia și chiar cu personalul medical. De aceea, este necesar să subliniem că femeile cu dizabilități au dreptul de a fi părinți și de a lua decizii în legătură cu toate aspectele colaterale precum păstrarea unei sarcini, darea spre adopție și numărul de copii născuți. "
