Sunday, March 22, 2015

Mişcările de dreapta religioase şi violenţa asupra femeilor

Acest articol este primul dintr-o serie de articole privind mişcările care se opun accesului femeilor la întreruperi de sarcină sigure şi legale şi dreptăţii reproductive în general.

I.  În Cluj: mai multă hărţuire, intimidare şi stigmatizare a femeilor. 

În Cluj începe să se dezvolte un anumit tip de discurs împotriva dreptului femeilor de a face întrerupere de sarcină şi a drepturilor lor reproductive. Astfel mai mulţi reprezentanţi religioşi au descoperit probabil terenul comun pentru un “dialog ecumenic” şi ce teren mai potrivit ar fi putut găsi decât dispreţul comun pe care îl împărtăşesc faţă de ideea că femeile sunt singurele legitime decidente privind propriile corpuri? 

Astfel la Cluj a fost demarată acţiunea „40 de zile pentru viaţă”, în cadrul căreia reprezentanţi religioşi şi susţinători ai acestora pichetează o clinică medicală clujeană. Această campanie este cuprinsă de fapt într-o mişcare mai largă care s-a dezvoltat în SUA în anii 60, odată cu legalizarea avortului din acea ţară. Este o mişcare de dreapta conservatoare şi religioasă. Legătura este explicită şi clară, acţiunea de la Cluj fiind integrată într-o mişcare "internationala", chiar de către organizatori şi fiind astfel prezentată în Ziarul de Cluj “actiunea “40 de zile pentru viata” (este) initiata de o echipa de voluntari crestini pentru prima oara in Romania. In Vest acest tip de campanii au loc de mai multi ani si au avut ca rezultat scaderea numarului avorturilor si chiar inchiderea unor clinici din lipsa de cliente.” 

Interesant cum însă nu se scrie nimic în ziarele locale sau în presa care relatează întreaga acţiune despre cum au ajuns unele clinici să fie “închise” şi ce înseamnă de fapt această “lipsă de cliente”.

Voi mai scrie despre această mişcare mai multe, inclusiv despre cât este de legată de dezvoltarea unui anumit tip de discurs de dreapta religios, despre cum instrumentalizează inegalităţile sociale existente şi despre altele,  însă în acest moment mi se pare important să arăt cât de mult se bazează ea pe violenţă, hărţuire şi intimidarea femeilor.

1. Cine şi de unde? Violenţa şi ofensiva asupra clinicilor medicale

Unul din cele mai revelatoare aspecte este evident cum se poartă această mişcare “internaţională” de fapt cu foarte multe femei şi cu cei care le sprijina şi cum îşi atinge scopurile: prin hărţuire, intimidare şi stigmatizare. Prin instaurarea unui mediu cuprins de frică, prin incendierea clinicilor medicale şi prin uciderea persoanelor care lucrează în astfel de clinici. Pentru a înţelege mai bine ce tip de discurs şi mişcare sunt deloc întâmplător importate şi în România, cred că este util să vedem de unde vin şi cam pe ce se bazează.

Mişcarea tare-frumos numită (ca de obicei) “pentru viaţă” este o mişcare care nu a fost deloc străină de violenţă. În fapt “violenţa anti-avort” are o întreagă paginăWikipedia dedicată, asta dacă folosim şi o minimă căutare Google. Mai mulţi oameni au fost ucişi de activişti anti-avort în SUA: Dr. David Gunn în Florida în 1993, Dr. John Britton şi un “însoţitor” din clinică (din cauza “paşnicilor” protestatari clinicile medicale din SUA folosesc de mult timp “însoţitori” pentru protejarea femeilor la intrarea şi ieşirea din clinică)  James Barrett în 1994 în Pensacola, două recepţioniste Shannon Lowney şi Lee Ann Nichols în 1994 în Massachusetts, Robert Sanderson, agent de pază al unei clinici în Alabama în 1998, Dr. Barnett Slepian în New York în 1998 şi Dr. George Tiller în Kansas în 2009.
Numai în SUA din 1977 au avut loc, conform National Abortion Federation, 17 tentative de omor, 383 de ameninţări cu moartea, 153 de atacuri şi 3 răpiri, toate îndreptate persoanelor care asigurau accesul la întrerupere de sarcină sigură şi legală. Împotriva clinicilor medicale au avut loc 41 de atentate cu bombă, 173 de incendii, 91 de încercări de atentat cu bombă sau incendieri, 619 de ameninţări cu bombă şi 100 de atacuri cu acid butyric. Când această mişcare s-a extins şi în alte părţi violenţe similare s-au înregistrat în Canada, Noua Zeelandă sau Australia.

Această tendinţă nu numai că nu este în scădere, ci în plină creştere! Un raport al Feminist Majority Foundation a arătat că din 2010 numărul ameninţărilor la adresa clinicilor medicale care asigură accesul la avort legal şi sigur S-A DUBLAT! 51% dintre clinicile medicale se confruntă cu ameninţări cu violenţa, în timp ce 1 din 5 clinici trebuie să facă faţă unor violenţe severe! Întregul Raport detaliind mai multe este disponibil în engleză AICI .

Aceste violenţe nu sunt întâmplătoare, ci strâns legate de crearea unui întreg climat de frică, intimidare şi stigmatizare. Acest climat care încurajează diferite tipuri de violenţă împotriva femeilor, incluzând diferite modalităţi de hărţuire, este susţinut prin activităţi déjà cu vechime şi dezvoltate în SUA: pichetarea clinicilor medicale, crearea de afişe ameninţătoare, monitorizarea femeilor care intră în clinici şi a personalului medical sau administrativ care lucrează acolo. 

În răspuns faţă de aceste tactici clinicile medicale din SUA, printre altele, angajează sau au ca voluntare persoane însoţitoare, al căror rol este să escorteze pur şi simplu la intrarea şi ieşirea din clinică femeile care vor să folosească serviciile clinicilor respective. Aceasta este starea de fapt pe care o produc mişcările religioase de dreapta împotriva femeilor. Şi este o stare de fapt posibilă pentru că organizarea socială în care trăim susţine şi se bazează pe violenţa structurală împotriva femeilor.

2. Violenţa structurală şi mişcările care hărţuiesc femei

Aceste acte de violenţă sunt numai vârful unui iceberg. Deseori asemenea forme de violenţă sunt mai “vizibile”, însă ele sunt numai unele forme ale violenţei împotriva femeilor

Este extrem de important de spus că această violenţă, hărţuirea femeilor şi stigmatizarea lor se bazează şi încurajează de fapt o realitate generalizată în societăţi unde violenţa, hărţuirea şi stigmatizarea sunt generalizate. În România hărţuirea stradală este aproape “normalizată”. Violenţa domestică este endemică. Violenţa sexuală este la cote extrem de ridicate, fiind estimat că 1 femeie din 3 va trece printr-o agresiune sexuală de-a lungul vieţii ei. 

Cum de este posibil ca nişte organizaţii religioase să decidă ele că este absolut în regulă să picheteze o clinică medicală şi să se insereze în viaţa femeilor care intră acolo? Este posibil pentru că trăim într-o lume şi o ţară în care hărţuirea femeilor este pur şi simplu acceptată şi acceptabilă. În care multe lucruri nici nu sunt percepute drept violenţă, precum hărţuirea stradală la care femeile sunt supuse de fiecare dată când ies din casă. Mişcarea împotriva drepturilor reproductive ale femeilor se bazează pe, încurajează şi profită de o stare de fapt în care femeile sunt sistematic hărţuite şi amuţite.

Cum de este posibil ca nişte organizaţii religioase să poată să întărească stigmatizarea femeilor şi stigmatizarea avortului în acest fel? Una din pancartele protestatarilor cuprinde cuvintele „Există iertare şi vindecare după avort”. Ideea conform căreia femeile au ceva pentru care să-şi ceară iertare după o întrerupere de sarcină este una profund stigmatizatoare. Ideea conform căreia oamenii religioşi sunt în poziţia să acorde sau să faciliteze o "iertare" este una profund bazată pe inegalităţile fundamentale dintre instituţiile religioase şi femei. Şi este posibilă într-o lume şi o ţară în care stigmatizarea întreruperii de sarcină şi stigmatizarea sexualităţii femeilor în general (dar mai ales a anumitor femei) sunt acceptate. Mişcarea împotriva drepturilor reproductive ale femeilor se bazează pe, încurajează şi profită de o stare de fapt în care femeile sunt sistematic stigmatizate pentru alegerile pe care le fac privind propria sexualitate şi reproducere. 

Violenţa împotriva femeilor este nu numai "directă" şi "vizibilă", ci şi structurală şi este strâns legată de o serie întreagă de inegalităţi sociale, economice, rasiste, abilitiste şi homofobe. Astfel “În timp ce violenţa directă este oribilă şi brutalitatea ei deseori captează atenţia, violenţa structurală este aproape mereu invizibilă, încorporată în structure sociale omniprezente, normalizată de instituţii stabile şi experienţe regulate. Inegalităţile structurale produc suferinţă şi moarte la fel de mult ca şi violenţa (directă), iar răul produs este deseori mai încet, mai subtil şi mai dificil de reparat” (Ellina Samatroy). Violenţa structurală cuprinde printre altele situaţia în care de exemplu organizaţiile religioase se bucură de resurse şi sprijin instituţional în dauna femeilor şi a grupurilor de femei cele mai marginalizate. 

Violenţa directă şi violenţa structurală se sprijină una pe cealaltă. Acest climat de hărţuire şi intimidare, combinat cu presiuni legislative şi inegalităţi sociale crescute, în locuri unde dreapta religioasă este puternică, au dat destule roade putrede. Sau, cum le numeşte site-ul oficial al acţiunii “40 de zile pentru viaţă”, au dat destule “rezultate dovedite” de nivel “internaţional”, precum închiderea a 59 de centre pentru întrerupere de sarcină.
 În aceste condiţii de hărţuire şi presiuni instituţionale şi sociale conduse de mişcările religioase de dreapta, femeile deseori sunt intimidate şi renunţă să mai apeleze la servicii medicale sigure. În Texas de exemplu unde mişcarea religioasă de dreapta este extrem de puternică, înregistrându-se o creştere a întreruperilor de sarcină fără supraveghere medicală, cu toate consecinţele aferente acestui lucru. Cine sunt cele mai afectate? Femeile sărace şi femeile aparţinând grupurilor marginalizate, care nu îşi pot permite un drum la o clinică mai îndepărtată, departe de hărţuitorii „binevoitori” sau departe de casă în cazul în care clinica a fost închisă. 
În acelaşi timp clinicile medicale care oferă acces la întrerupere de sarcină oferă de obicei o largă gamă de servicii medicale de obstetrică-ginecologie!  Ceea ce „mişcarea pentru viaţă” numeşte „clinici pentru avort” (joaca de-a cuvintele este un sport preferat) sunt de cele mai multe ori clinici de obstetrică-ginecologie care oferă toate serviciile medicale aferente specializării: servicii de planificare familială, servicii medicale de îngrijire pe parcursul sarcinii, asistenţă la naştere. Pentru nenumărate comunităţi locale aceste clinici sunt deseori singurul loc în care femeile pot avea un acces mai uşor la toate îngrijirile medicale necesare. Închiderea lor în urma presiunilor existente înseamnă deseori lipsa accesului la servicii medicale absolut necesare pentru femei, mai ales pentru femeile sărace care nu se pot deplasa în căutarea altei clinici!! Tot în Texas, un loc de altfel demn de multiple „laude” ale mişcării „pro-viaţă”, atacurile la adresa sistemului medical care oferă îngrijiri medicale femeilor şi a clinicilor existente au dus la o situaţie disperată pentru comunităţile mai sărace şi marginalizate, precum cele unde trăiesc imigranţi şi minorităţi provenite din America Latină. Împotriva tendinţei de a închide asemenea clinici se luptă multe activiste feministe, susţinători şi organizaţii, precum National Latina Institute for Reproductive Health

Acesta este probabil tipul de "lipsă de cliente" de care scrie ziarul din Cluj.

Dar de fapt, priorităţile mişcărilor „pentru viaţă” vizează pur şi simplu controlul femeilor şi afectează în special femei din grupuri marginalizate.  În articolul următor voi scrie mai multe despre cum „mişcarea pentru viaţă” se bazează pe existenţa anumitor inegalităţi sociale şi le instrumentalizează fără jenă.

Astfel trăim într-o realitate în care violenţa împotriva femeilor, mai ales împotriva femeilor din grupuri marginalizate sau opresate, face parte din cotidian. O lume în care deciziile femeilor şi experienţele lor sunt constant supuse presiunilor, amuţite şi intimidate. O asemenea mişcare profită şi întăreşte o realitate violentă! Nu este o mişcare “paşnică”. Nu este nimic “paşnic” în a profita de o realitate violentă existentă, în a întări stigmatizarea femeilor şi în a le hărţui şi intimida prin activităţi religioase şi a adânci şi profita de pe urma marginalizării lor. 

3. Riposte 

În faţa acţiunilor campaniei din Cluj mai multe persoane şi-au lăsat mesajele pe pereţii din spatele manifestanţilor religioşi, precum "Corpul meu, alegerea mea!!!" şi "Ţine-ţi religia pentru corpul tău". Manifestanţii religioşi s-au arătat surprizător de delicaţi şi preocupaţi pentru binele dreptului la proprietate, fiind întristaţi de un asemenea “vandalism”.

Este nevoie totuşi de un anumit tip de tupeu şi poziţie socială pentru a denunţa “vandalismul” la adresa unor pereţi în timp ce tu ocupi un spaţiu public pentru a hărţui, intimida şi stigmatiza femei. Şi arată exact şi …cam care sunt priorităţile “acceptabile”. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă o femeie ar fi ripostat sau dacă a ripostat? Eu sunt dispusă să pariez că aceşti delicaţi protestatari de “post şi rugăciune” s-ar fi plans aşa cum unii de altfel se plâng déjà de “agresivitatea” unor răspunsuri. Este plină lumea de agresori şi hărţuitori teribil de deranjaţi atunci când primesc o ripostă. Şi este plină lumea de sprijin la adresa lor. 

Pentru că a riposta la violenţa la care eşti supusă este în această lume un fapt reprobabil....Pentru că asta înseamnă, printre altele să trăieşti într-o lume misogină şi patriarhală, în care dispreţul faţă de experienţele femeilor, vieţile lor şi deciziile lor trece drept normă.

Inscripţie: Corpul meu, alegerea mea!!!- alături de un simbol feminist înfăţişând un pumn strâns şi simbolul "feminin"

Pe un perete este inscripţia "Ţine-ţi religia pentru corpul tău" iar în faţa peretelui este o măicuţă 

Intimidarea, stigmatizarea şi subminarea femeilor şi atacul la adresa celor care le oferă acces la întrerupere de sarcină legală şi sigură. Încurajarea violenţei împotriva femeilor şi atacul la adresa accesului la servicii medicale. Stigmatizarea sexualităţii şi alegerilor femeilor. Aşa arată “rezultatele dovedite” ale unor campanii precum “40 de zile pentru viaţă”.



C.

Tuesday, March 17, 2015

ATENŢIE: Politica Aprobare Comentarii





În cadrul blogului EuDecid ne dorim să avem un spaţiu sigur şi în special un spaţiu sigur pentru femei. Un spaţiu cu atât mai necesar cu cât femeile sunt deseori blamate şi judecate pentru deciziile pe care le iau, pentru exprimarea experienţelor proprii sau pentru formularea propriilor dorinţe. Mai ales unele dintre noi, aparţinând mai multor grupuri marginalizate, suntem ţinta unor dese intimidări şi amuţiri.

În acest sens precizăm că orice comentariu instigator la ură nu va fi aprobat. Orice comentariu care contribuie la marginalizarea unor grupuri opresate prin rasism, homofobie, xenofobie, abilitism sau clasism (etc) nu va fi aprobat. Orice comentariu care contribuie la întărirea stigmei privind întreruperea de sarcină sau  privind sexualitatea femeilor sau privind orice alt aspect al drepturilor noastre sexuale şi reproductive nu va fi aprobat. Orice fel de injurii nu vor fi aprobate. 

Orice comentariu deplângând lipsa de „libertate de expresie” sau alte asemenea idei pentru a combate prezenta politica de comentarii nu va fi aprobat. În fapt „libertatea de expresie” a multora se bazează pe posibilitatea lor de a intimida, umili şi efectiv amuţi alte persoane. În fapt „libertatea de expresie” a multora numai întăreşte o realitate plină de abuzuri şi inegalităţi, realitate în care multe dintre noi suntem supuse la diverse presiuni să tăcem. 

"Libertatea de expresie" în fapt poate exista numai într-un context în care fiecare dintre noi se poate exprima liberă de orice fel de constrângeri şi presiuni.

Acest spaţiu este şi va fi un spaţiu sigur pentru femei, experienţele lor şi cuvintele lor. 

E.D.

Dreptate reproductiva: pornind de la un desen

dreptate Reproductivă: religie, sexualitate, gen, mediu, limbaj, legi, bani, rasă, încarcerare

Sursa şi articolul însoţitor: The Meaning of Reproductive Justice: Simplifying a Complex Concept, Miriam Perez

Sunday, March 8, 2015

Dreptate reproductivă şi 8 martie în România


M-am tot gândit cum să scriu acest text. Mi se pare dificil şi ironic de îngreunat.

Atât „8 martie” cât şi „dreptatea reproductivă” sunt deseori necunoscute, minimalizate sau transformate într-o versiune cât mai „cuminţită”, de cele mai multe ori. Dintr-o zi de luptă a femeilor muncitoare şi sărace împotriva condiţiilor injuste de muncă, împotriva salariilor injuste şi exploatării şi pentru drepturi egale, 8 martie a devenit o zi în care cel mult se rostesc discursuri, mai mult sau mai puţin „politice”. Vocile femeilor din grupurile cele mai marginalizate sunt înnăbuşite, în timp ce diverse instituţii, de la ONU la state naţionale şi ONG-uri, livrează mesaje care vorbesc despre tot şi nimic, folosind cuvinte precum „împuternicire”, „respect” sau „iubire”, pe un ton deseori blând. Puţinele mesaje cât de cât politizate vizează cel mai des femei aflate în general în poziţii privilegiate şi vorbesc despre experienţele şi vieţile acestora ca şi cum ar fi experienţele şi vieţile „tuturor” femeilor. Însă nu sunt. Nici pe departe.


Cu alte cuvinte drepturile reproductive sunt doar o parte a întregii lupte pentru dreptate reproductivă. Prin drepturi reproductive numesc acum partea cumva „formală” şi „legislativă” a întregii lupte. Acestea însă sunt nu numai insuficiente,  ci un discurs supra-concentrat pe „drepturi” va ascunde aspecte importante şi va dăuna în mod activ „dreptăţii”. Pentru „dreptate reproductivă” este nevoie de solidaritate şi suroritate între noi, de o luptă pe care să o purtăm fundamental începând de la experienţele femeilor mai marginalizate

De cele mai multe ori în România discuţiile privind drepturile reproductive vizează trecutul interzicerii avortului şi necesitatea asigurării accesului la un avort legal şi sigur, în condiţiile unei culturi patriarhale şi religioase care supune femeile la diferite presiuni să nască copii chiar şi atunci când nu-şi doresc acest lucru, stigmatizează sexualitatea femeilor şi demonizează educaţia sexuală şi accesul la contraceptive. Astfel trebuie luptat de exemplu pentru asigurarea unui acces legal la întreruperi de sarcină sigure. Toate aceste lucruri sunt adevărate. Acestea sunt numai o parte din barierele şi presiunile la care nenumărate femei sunt supuse. Iar supra-concentrarea pe un asemenea discurs de fapt serveste numai femeilor pentru care aceste bariere si anumite intelegeri ale acestor bariere sunt fundamentale, dar nu şi altele. 


Femeile rome se confruntă mult mai des din partea instituţiilor şi majoritarilor cu poziţii potrivit cărora nu  trebuie să nască, ar trebui chiar sterilizate, pentru că ale lor corpuri nu sunt de dorit în această societate rasistă românească. Accesul legal la întrerupere de sarcină poate să nu însemne nimic concret într-o comunitate marginalizată, în care costul întreruperii de sarcină este prohibitiv, iar în sistemul de sănătate te confrunţi cu discriminare. Accesul legal la întrerupere de sarcină poate fi secundar, în condiţiile în care de fapt trebuie să lupţi pentru a-ţi afirma dreptul de a naşte şi de a creşte copii care să nu fie supuşi unor riscuri inacceptabile.  
Femeile sărace se confruntă mult mai des cu percepţia că sexualitatea lor şi maternitatea lor sunt ceva de blamat. Dacă eşti o femeie săracă în România, aşa cum extrem de multe femei sunt (estimările modeste spun că aproape una din trei femei trăieşte sub pragul de sărăcie) cum îţi vei permite contraceptive, întreruperi de sarcină, îngrijire medicală de calitate în timpul sarcinii, toate cele necesare creşterii unui copil şi cât de blamată şi judecată vei fi dacă le ceri? Cât va însemna pentru tine un acces „formal şi legal” la întreruperi de sarcină care nu sunt gratuite şi cât de mult va cântări în balanţă şi costul drumului propriu-zis până la doctor? Cât de mult-mai-des-si-mai-mult va trebui să rezişti în faţa unor discursuri publice în care eşti blamată, blamată inclusiv pentru sexualitatea ta, pentru faptul că îţi ceri dreptul la contraceptive sau pentru faptul că îţi doreşti copii?
Femeile trans se confruntă cu transmisoginie şi excluziune, inclusiv în mişcarea pentru drepturi reproductive. Femeile trans întâmpină mult mai multe dificultăţi în a-şi întemeia familii. Femeile trans de culoare sunt supuse unui grad de violenţă foarte mare, atât din partea statului, cât şi a societăţii iar “atâta timp cât noi, femeile trans de culoare, nu putem avea copii, din cauza violenţei cu care ne confruntăm, atunci acesta este un subiect privind (dreptatea) reproductivă” . Accesul la servicii de sănătate reproductivă este foarte dificil, ba chiar mai mult, unele state condiţionează recunoaşterea oficială a identităţii proprii de acceptarea unei operaţii de sterilizare, o sterilizare care în acest context este de fapt forţată. 
Femeile cu dizabilitati, se zice în România, ca şi prin alte părţi, nu ar trebui să poată decide ce să facă cu propriile corpuri. Din mai multe motive: ori că nu ar putea avea grijă de copii care ar ajunge, la fel ca mamele lor, alţi “asistaţi sociali”; ori că ar naşte copii cu dizabilităţi, adica alte persoane pe care o societate cu standarde corporale, comportamentale şi intelectuale “normale” nu i-ar considera oameni - independenţi şi autonomi. Aşa că în Romania, dar nu numai, femeile cu dizabilităţi sunt sistematic supuse unor tratamente menite să le incalce exercitarea autonomiei corporale, printre care contracepţia fortata (incluzând sterilizarea forţată), adica tratamente abuzive si inumane care instrumentalizează acele mijloace care pentru alte femei constituie tocmai exercitarea drepturilor reproductive. În momentul în care un drept reproductiv ca accesul liber la contracepţie este instrumentalizat de un sistem abilitist împotriva unui grup de persoane care trebuie private de autonomie corporală cu orice pret, nedreptatea e expresia urii sistematice şi sistemice fata de un grup care e dezumanizat şi pentru care vocabularul drepturilor reproductive e insuficient.
Adolescentele şi tinerele queer şi LGBTQAI se confruntă cu o înţelegere heteronormativă inclusiv în cadrul activismului pentru drepturi reproductive. Ce  înseamnă “educaţie sexuală în şcoli”? Ea lipseşte formal cu desăvârşire, iar atunci când „se face” câte ceva, este de cele mai multe ori fundamental bazată pe o experienţă heterosexuală. Ce înseamnă pentru adolescentele şi tinerele queer sau LGBTQAI să fie „educate” astfel, ca si cum nu ar trăi deja în societatea heteronormativă în care trăiesc, cu tot ce înseamnă asta? În ce măsură promovarea unor programe pentru „educaţie sexuală” ajunge deseori să re-invizibilizeze şi re-marginalizeze exact fetele mai marginalizate? 

Ce înseamnă asta? Dreptate reproductivă în România? Să porneşti de la experienţele comunităţilor marginalizate şi a femeilor marginalizate? Ce înseamnă asta de 8 martie în România? 

Cele scrise de mine sunt doar câteva exemple. Mi se pare extrem de nedrept inclusiv să sugerez cumva că ar fi mai mult decât câteva exemple, acelea la care m-am putut gândi eu si pe care le cunosc eu. Dincolo de ele este mereu un „etcetera” şi multe „şi altele”. De asemenea grupurile marginalizate de femei nu constituie o „listă” care trebuie bifată, iar inclusiv „enumerări” precum cea anterioară pot fi problematice. Foarte multe femei trăiesc la intersecţia dintre aceste multiple marginalizări, iar diferite tipuri de opresiune se potenţează unul pe celălalt: sărăcia şi clasa socială, etnia, orientarea sexuală, identitatea de gen, dizabilitatea, toate acestea constituie multiple axe de marginalizare care se întăresc reciproc. 

În fapt, multiple şi inegale poziţii din care lipsa dreptăţii reproductive este simţită şi înţeleasă.

Cred că în primul rând a lupta pentru dreptate reproductivă înseamnă să reflectezi la propria poziţie socială şi la propriile privilegii, precum şi la modul în care această poziţie îţi influenţează “cauza” şi la cum poţi lupta alături de alte femei în solidaritate. Şi să refuzi o “diluare” prin care de fapt experienţele celor mai marginalizate dintre noi sunt …împinse şi mai la margine. O “diluare” nocivă, atât a ce înseamnă 8 martie, cât şi a ce înseamnă “dreptate reproductivă”. Nu putem înţelege şi nici începe măcar să luptăm pentru “dreptate reproductivă” şi “8 martie”, dacă vor prima vocile acelora dintre noi care déjà primează.

A lupta pentru dreptate reproductivă: da, înseamnă “drepturi reproductive”. da, înseamnă “pro-choice” şi “dreptul la alegere”. Înseamnă aceste lucruri într-un mod substanţial, în care luptăm inclusiv pentru ca accesul la drepturi reproductive şi dreptul la alegere să nu devină sintagme goale de conţinut pentru cele mai marginalizate dintre noi, eventual chiar întoarse împotriva lor.

Fiecare dintre noi are dreptul de a-şi manifesta propria sexualitate, fiecare dintre noi are dreptul la acces la contraceptive sau să refuze să i se impună contraceptivele, fiecare dintre noi are dreptul să aleagă când şi dacă să nască un copil şi dreptul de a creşte acel copil în condiţii juste. 
Fiecare dintre noi are dreptul să trăiască liberă de stigmă, liberă de presiuni. Fiecare dintre noi trăieşte în propriul corp, în propria familie, în propria comunitate. Însă corpurile noastre, familiile noastre şi comunităţile noastre nu există şi nu fiinţează pur şi simplu “la fel”, în abstract.  Modul în care corpurile noastre, familiile noastre şi comunităţile noastre sunt tratate ne afectează sănătatea şi alegerile. La fel cum marginalizarea la care noi suntem supuse, stigma pe care o trăim, presiunile la care trebuie să rezistăm, ne distorsionează comunităţile şi familiile. 

“Dreptate reproductivă” nu este o altă sintagmă bună de folosit şi diluat. Înseamnă afirmarea drepturilor femeilor de a avea control asupra propriei sexualităţi, reproduceri şi sănătăţi luând în considerare inegalităţile structurale dintre noi, luptele diferite pe care trebuie să le ducem şi presiunile deseori contradictorii la care suntem supuse. 
“Dreptate reproductivă” înseamnă solidaritate şi luptă împreună. Înseamnă că nu ne vom câştiga şi afirma drepturile unele în dauna celor mai marginalizate. Înseamnă combaterea propriilor privilegii. Înseamnă să pornim în solidaritate. 

Si cred că e important să fie scris asta, cu atât mai mult de 8 martie. 

Pentru că altfel nu vom avea “dreptate”, chit că unele dintre noi poate vor avea “drepturi”.




A&I&C

Monday, December 1, 2014

Interviu recomandat: Avort forever

Sursa: Interviu Adriana Radu

"Eu sunt născută în '89 şi ştiu despre o parte din lucrurile legate de interzicerea avortului de la mama mea. De ce crezi că informaţiile despre asta vin mai mult pe căi personale - mi-a povestit mama, mi-a povestit bunica etc. - decât pe căi instituţionale? Adică, de ce n-am învăţat despre asta la şcoală, la istorie?



Mihaela: În primii ani de după 1989 am încercat să vorbesc despre asta şi am descoperit că femeile nu doresc să împărtăşească experienţa cu privire la interzicerea avortului. Aş putea să spun ce cred eu, dar ar fi nesemnificativ. Rezerva femeilor victime ale decretului cu privire la trauma, context şi consecinţele ei este o decizie individuală şi majoritară ce trebuie respectată. Cât despre absenţa subiectului din cărţile de istorie ... cred că acesta este un simptom al alunecării contemporane către politici ce restrâng drepturile femeilor. O reafirmare a convingerii ca femeile sunt în primul rând reproducătoare, şi apoi au talente, spirit, minte, abilităţi, voinţă, simţire."





CITESTE IN CONTINUARE AICI