Dreptate reproductivă şi 8 martie în România

M-am tot gândit cum să scriu acest text. Mi se pare dificil şi ironic de îngreunat.

Atât „8 martie” cât şi „dreptatea reproductivă” sunt deseori necunoscute, minimalizate sau transformate într-o versiune cât mai „cuminţită”, de cele mai multe ori. Dintr-o zi de luptă a femeilor muncitoare şi sărace împotriva condiţiilor injuste de muncă, împotriva salariilor injuste şi exploatării şi pentru drepturi egale, 8 martie a devenit o zi în care cel mult se rostesc discursuri, mai mult sau mai puţin „politice”. Vocile femeilor din grupurile cele mai marginalizate sunt înnăbuşite, în timp ce diverse instituţii, de la ONU la state naţionale şi ONG-uri, livrează mesaje care vorbesc despre tot şi nimic, folosind cuvinte precum „împuternicire”, „respect” sau „iubire”, pe un ton deseori blând. Puţinele mesaje cât de cât politizate vizează cel mai des femei aflate în general în poziţii privilegiate şi vorbesc despre experienţele şi vieţile acestora ca şi cum ar fi experienţele şi vieţile „tuturor” femeilor. Însă nu sunt. Nici pe departe.

Inclusiv „dreptatea reproductivă” este nediscutată şi marginalizată. Dreptatea reproductivă se referă la „o abordare pozitivă care leagă sexualitatea, sănătatea şi drepturile omului de mişcări pentru dreptate socială, plasând avortul şi sănătatea reproductivă în contextul mai larg al bunăstării şi sănătăţii femeilor, familiilor şi comunităţilor, pentru că dreptatea reproductivă integrează unitar toate aceste drepturi individuale şi colective, în special importante pentru comunităţile marginalizate”. (fiind iniţial preponderent dezvoltată pornind de la experienţa femeilor şi comunităţilor afro-americane din SUA)

Cu alte cuvinte drepturile reproductive sunt doar o parte a întregii lupte pentru dreptate reproductivă. Prin drepturi reproductive numesc acum partea cumva „formală” şi „legislativă” a întregii lupte. Acestea însă sunt nu numai insuficiente,  ci un discurs supra-concentrat pe „drepturi” va ascunde aspecte importante şi va dăuna în mod activ „dreptăţii”. Pentru „dreptate reproductivă” este nevoie de solidaritate şi suroritate între noi, de o luptă pe care să o purtăm fundamental începând de la experienţele femeilor mai marginalizate. 

De cele mai multe ori în România discuţiile privind drepturile reproductive vizează trecutul interzicerii avortului şi necesitatea asigurării accesului la un avort legal şi sigur, în condiţiile unei culturi patriarhale şi religioase care supune femeile la diferite presiuni să nască copii chiar şi atunci când nu-şi doresc acest lucru, stigmatizează sexualitatea femeilor şi demonizează educaţia sexuală şi accesul la contraceptive. Astfel trebuie luptat de exemplu pentru asigurarea unui acces legal la întreruperi de sarcină sigure. Toate aceste lucruri sunt adevărate. Acestea sunt numai o parte din barierele şi presiunile la care nenumărate femei sunt supuse. Iar supra-concentrarea pe un asemenea discurs de fapt serveste numai femeilor pentru care aceste bariere si anumite intelegeri ale acestor bariere sunt fundamentale, dar nu şi altele. 

Femeile rome se confruntă mult mai des din partea instituţiilor şi majoritarilor cu poziţii potrivit cărora nu  trebuie să nască, ar trebui chiar sterilizate, pentru că ale lor corpuri nu sunt de dorit în această societate rasistă românească. Accesul legal la întrerupere de sarcină poate să nu însemne nimic concret într-o comunitate marginalizată, în care costul întreruperii de sarcină este prohibitiv, iar în sistemul de sănătate te confrunţi cu discriminare. Accesul legal la întrerupere de sarcină poate fi secundar, în condiţiile în care de fapt trebuie să lupţi pentru a-ţi afirma dreptul de a naşte şi de a creşte copii care să nu fie supuşi unor riscuri inacceptabile.  

Femeile sărace se confruntă mult mai des cu percepţia că sexualitatea lor şi maternitatea lor sunt ceva de blamat. Dacă eşti o femeie săracă în România, aşa cum extrem de multe femei sunt (estimările modeste spun că aproape una din trei femei trăieşte sub pragul de sărăcie) cum îţi vei permite contraceptive, întreruperi de sarcină, îngrijire medicală de calitate în timpul sarcinii, toate cele necesare creşterii unui copil şi cât de blamată şi judecată vei fi dacă le ceri? Cât va însemna pentru tine un acces „formal şi legal” la întreruperi de sarcină care nu sunt gratuite şi cât de mult va cântări în balanţă şi costul drumului propriu-zis până la doctor? Cât de mult-mai-des-si-mai-mult va trebui să rezişti în faţa unor discursuri publice în care eşti blamată, blamată inclusiv pentru sexualitatea ta, pentru faptul că îţi ceri dreptul la contraceptive sau pentru faptul că îţi doreşti copii?

Femeile trans se confruntă cu transmisoginie şi excluziune, inclusiv în mişcarea pentru drepturi reproductive. Femeile trans întâmpină mult mai multe dificultăţi în a-şi întemeia familii. Femeile trans de culoare sunt supuse unui grad de violenţă foarte mare, atât din partea statului, cât şi a societăţii iar “atâta timp cât noi, femeile trans de culoare, nu putem avea copii, din cauza violenţei cu care ne confruntăm, atunci acesta este un subiect privind (dreptatea) reproductivă” . Accesul la servicii de sănătate reproductivă este foarte dificil, ba chiar mai mult, unele state condiţionează recunoaşterea oficială a identităţii proprii de acceptarea unei operaţii de sterilizare, o sterilizare care în acest context este de fapt forţată. 

Femeile cu dizabilitati, se zice în România, ca şi prin alte părţi, nu ar trebui să poată decide ce să facă cu propriile corpuri. Din mai multe motive: ori că nu ar putea avea grijă de copii care ar ajunge, la fel ca mamele lor, alţi “asistaţi sociali”; ori că ar naşte copii cu dizabilităţi, adica alte persoane pe care o societate cu standarde corporale, comportamentale şi intelectuale “normale” nu i-ar considera oameni - independenţi şi autonomi. Aşa că în Romania, dar nu numai, femeile cu dizabilităţi sunt sistematic supuse unor tratamente menite să le incalce exercitarea autonomiei corporale, printre care contracepţia fortata (incluzând sterilizarea forţată), adica tratamente abuzive si inumane care instrumentalizează acele mijloace care pentru alte femei constituie tocmai exercitarea drepturilor reproductive. În momentul în care un drept reproductiv ca accesul liber la contracepţie este instrumentalizat de un sistem abilitist împotriva unui grup de persoane care trebuie private de autonomie corporală cu orice pret, nedreptatea e expresia urii sistematice şi sistemice fata de un grup care e dezumanizat şi pentru care vocabularul drepturilor reproductive e insuficient.

Adolescentele şi tinerele queer şi LGBTQAI se confruntă cu o înţelegere heteronormativă inclusiv în cadrul activismului pentru drepturi reproductive. Ce  înseamnă “educaţie sexuală în şcoli”? Ea lipseşte formal cu desăvârşire, iar atunci când „se face” câte ceva, este de cele mai multe ori fundamental bazată pe o experienţă heterosexuală. Ce înseamnă pentru adolescentele şi tinerele queer sau LGBTQAI să fie „educate” astfel, ca si cum nu ar trăi deja în societatea heteronormativă în care trăiesc, cu tot ce înseamnă asta? În ce măsură promovarea unor programe pentru „educaţie sexuală” ajunge deseori să re-invizibilizeze şi re-marginalizeze exact fetele mai marginalizate? 

Ce înseamnă asta? Dreptate reproductivă în România? Să porneşti de la experienţele comunităţilor marginalizate şi a femeilor marginalizate? Ce înseamnă asta de 8 martie în România? 

Cele scrise de mine sunt doar câteva exemple. Mi se pare extrem de nedrept inclusiv să sugerez cumva că ar fi mai mult decât câteva exemple, acelea la care m-am putut gândi eu si pe care le cunosc eu. Dincolo de ele este mereu un „etcetera” şi multe „şi altele”. De asemenea grupurile marginalizate de femei nu constituie o „listă” care trebuie bifată, iar inclusiv „enumerări” precum cea anterioară pot fi problematice. Foarte multe femei trăiesc la intersecţia dintre aceste multiple marginalizări, iar diferite tipuri de opresiune se potenţează unul pe celălalt: sărăcia şi clasa socială, etnia, orientarea sexuală, identitatea de gen, dizabilitatea, toate acestea constituie multiple axe de marginalizare care se întăresc reciproc. 

În fapt, multiple şi inegale poziţii din care lipsa dreptăţii reproductive este simţită şi înţeleasă.

Cred că în primul rând a lupta pentru dreptate reproductivă înseamnă să reflectezi la propria poziţie socială şi la propriile privilegii, precum şi la modul în care această poziţie îţi influenţează “cauza” şi la cum poţi lupta alături de alte femei în solidaritate. Şi să refuzi o “diluare” prin care de fapt experienţele celor mai marginalizate dintre noi sunt …împinse şi mai la margine. O “diluare” nocivă, atât a ce înseamnă 8 martie, cât şi a ce înseamnă “dreptate reproductivă”. Nu putem înţelege şi nici începe măcar să luptăm pentru “dreptate reproductivă” şi “8 martie”, dacă vor prima vocile acelora dintre noi care déjà primează.

A lupta pentru dreptate reproductivă: da, înseamnă “drepturi reproductive”. da, înseamnă “pro-choice” şi “dreptul la alegere”. Înseamnă aceste lucruri într-un mod substanţial, în care luptăm inclusiv pentru ca accesul la drepturi reproductive şi dreptul la alegere să nu devină sintagme goale de conţinut pentru cele mai marginalizate dintre noi, eventual chiar întoarse împotriva lor.

Fiecare dintre noi are dreptul de a-şi manifesta propria sexualitate, fiecare dintre noi are dreptul la acces la contraceptive sau să refuze să i se impună contraceptivele, fiecare dintre noi are dreptul să aleagă când şi dacă să nască un copil şi dreptul de a creşte acel copil în condiţii juste. 

Fiecare dintre noi are dreptul să trăiască liberă de stigmă, liberă de presiuni. Fiecare dintre noi trăieşte în propriul corp, în propria familie, în propria comunitate. Însă corpurile noastre, familiile noastre şi comunităţile noastre nu există şi nu fiinţează pur şi simplu “la fel”, în abstract.  Modul în care corpurile noastre, familiile noastre şi comunităţile noastre sunt tratate ne afectează sănătatea şi alegerile. La fel cum marginalizarea la care noi suntem supuse, stigma pe care o trăim, presiunile la care trebuie să rezistăm, ne distorsionează comunităţile şi familiile. 

“Dreptate reproductivă” nu este o altă sintagmă bună de folosit şi diluat. Înseamnă afirmarea drepturilor femeilor de a avea control asupra propriei sexualităţi, reproduceri şi sănătăţi luând în considerare inegalităţile structurale dintre noi, luptele diferite pe care trebuie să le ducem şi presiunile deseori contradictorii la care suntem supuse. 

“Dreptate reproductivă” înseamnă solidaritate şi luptă împreună. Înseamnă că nu ne vom câştiga şi afirma drepturile unele în dauna celor mai marginalizate. Înseamnă combaterea propriilor privilegii. Înseamnă să pornim în solidaritate. 

Si cred că e important să fie scris asta, cu atât mai mult de 8 martie. 

Pentru că altfel nu vom avea “dreptate”, chit că unele dintre noi poate vor avea “drepturi”.

A&I&C