Toci!

I.
- Mamaia a fost la închisoare, să ştii. De mai multe ori. A avut viaţă grea.
- Mamaia mea? Mama, eu de ce n-am ştiut?
- A fost la închisoare pentru avort.

Mamaia mea avea cele mai multe şi adânci riduri şi cele mai muncite mâini pe care le-am văzut vreodată. Şi doi ochi care licăreau şi mult râs şi se ţinea mereu de şotii. De la ea am învăţat să joc Toci, să trişez la jocuri şi să iau farfuriile altora când nu sunt atenţi şi să le ascund sub masă în timp ce râd de feţele lor nedumerite.  Când am împlinit 14 ani mamaia mi-a dat zestre: un maldăr de cearceafuri, mileuri, perdele. Nici nu mă pot gândi câţi ani cususe la ele. Mie, adolescentă de Bucureşti, gestul ăsta mi s-a părut total deplasat, nici nu prea îmi era clar ce este o zestre. Însă mi-a plăcut că acum aveam ceva „al meu”, pentru când voi fi mare. Când m-am mutat de acasă singură mi-am luat zestrea cu mine şi am folosit-o cu spor. Cu excepţia mileurilor. Mileurile au rămas la ai mei.

Cu mamaia mea nu prea m-am înţeles bine odată ajunsă la adolescenţă, însă. Nu înţelegeam niciodată de ce atâta coase şi brodeşte şi mi se păreau activităţi inutile. Mă înţepam în acele pe care le lăsa peste tot. Ideile ei fixe şi repetate privind „cum se ţine o casă” mă iritau. Vizitele ei pe la Bucureşti, mai ales iarna când mai venea să stea cu noi, se soldau mereu cu certuri şi riposte din partea mea. Eu vroiam să ascult muzică tare, să-mi las şosetele în mijlocul casei şi să casc ochii în tavan toată ziua. Mamaia asculta posturi radio cu muzică populară. Eu ascultam Bon Jovi. Câteodată mă alerga cu lingura de lemn prin casă. 

Când eram în facultate mamaia a murit. Fusese bolnavă de mult, mult timp. A murit destul de tânără. A avut viaţă grea, mamaia ta. Nu prea mai vorbisem de ani de zile. Mi s-a rupt inima pentru tata. Eu o uitasem.

II.

- Tata, uite, a făcut cineva un proiect foto la închisoarea de la Târgşor
- Da, am fost şi eu de mai multe ori în viaţă la Târgşor
- Tata, de ce plângi?

Mamaia a crescut singură trei băieţi într-un sat mic, ca toate satele. Mamaia mea era singura femeie divorţată din împrejurimi. Mamaia mea era o femeie divorţată în anii ‘60-’70, cu tot ce însemna asta. Mamaia mea era foarte săracă. Băieţii erau batjocoriţi prin sat. Tata era copilul cel mai mic şi care a rămas cel mai mult alături de ea. Cred că un timp au fost ei doi, împreună. Mamaia mea era printre altele moaşa satului. 

Eu mergeam vara în vacanţă pe acolo: ca să stea copilul la aer curat, să se urce în copaci şi să mănânce mâncare sănătoasă. Tata devenea amar în verile de la ţară. Când satul s-a trezit religios peste poate şi vecinii ţineau predici cu zel, după ‘89, tata a fost peste poate de enervat. Îmi spunea des că îi era scârbă. I se schimba vocea când spunea asta. Nu prea am mai mers acolo. 

III.

- Mama, spune-mi mai multe despre mamaie
- Nu ştiu ce să-ţi spun, taică-tu nu prea vorbeşte
- Tata, spune-mi mai multe despre mamaie
- Despre mama, ce să-ţi spun despre mama....

Când am crescut am aflat despre comunişti, persecuţii şi dictatură. Am crescut cu ore de religie şi anticomunism, cu multele cărţi şi programe tv despre deţinuţi politici, torţionari, democraţie. Ştiam cine erau băieţii buni şi cine băieţii răi. Femeile nu prea ajungeau prin Istoria asta, cel puţin nu cu Istoriile lor. În jurul meu era tăcere.

Apoi am văzut Decreţeii. Apoi am citit şi mult mai puţinele cărţi despre interzicerea avortului. Apoi am vorbit cu mama. Apoi am vorbit cu toate femeile dispuse să vorbească cu mine. Am simţit ce înseamnă să vorbeşti în şoaptă. Să te înţelegi din priviri. Să nu insişti în faţa unor mâini care tremură. Să te înfurii în faţa unor amintiri înfuriate ale altora. Să înjuri cot la cot. Să îţi înţelegi propriul corp supravegheat. Să simţi deseori fizic în corpul tău greaţă şi frisoane numai ascultând istoriile altor corpuri. Să pui cap la cap cu greu un fir de istorie, înnodat în alt fir de istorie, fire răsucite, ascunse, rupte, firave. Fire care şoptesc despre moarte, infecţii, procurori, sinucideri, misoginie, umilinţe. Fire care vorbesc despre propriul tău corp ca duşman, despre sex ca pericol, despre mult greu îndurat de una singură. Fire de teamă, traumă, furie şi suferinţă. Să încerci să scoţi firişoare de istorii la lumină cu frica că deschizi răni vechi şi cicatrizate, lacrimi vechi şi îngropate.

IV.

- Tata, eu sun mândră de mamaie. Ca să ştii.
- Eu am încercat mereu să te ţin departe de toată istoria asta. Vezi-ţi de viaţa ta.
- De ce, tata, de ce nu vorbim despre ea
- Mama s-a luptat cum a putut. Plângea şi o auzeam noapte de noapte, mama mea. Râdea uliţa de cât de rupţi în fund eram. Ce vrei să-ţi spun mai mult...mi se răscoleşte tot sufletul de mila ei. Mor când îmi aduc aminte de mama plângând. Lumea e ticăloasă şi rea.

De aproape un sfert de secol alţii n-au nici o jenă să trâmbiţeze peste tot propria Istorie, alţii amuţesc, distorsionează şi intră cu bocancii peste istoriile femeilor. Alţii definesc ce este „important”, ce suferinţe sunt „politice”, ce este „anticomunismul” şi răsună pieţele ţării ăsteia de revelaţiile lor religioase şi tradiţia lor regăsită, de cuvintele lor goale care zornăie pompos. Pentru că ale lor sunt pieţele publice, cărţile, universităţile, instituţiile politice şi religioase.  

Istoria lor e şi în minţile noastre. Ne-au învăţat pe toate de mici nimic despre trecutul nostru şi totul despre al lor. Ne-au învăţat pe toate de mici că experienţa lor este principală şi a noastră secundară. Ne-au învăţat asta explicit sau alegând ce se aude şi ce se tace. Ne-au învăţat de mici să ne distorsionăm şi respingem propriile experienţe şi propria istorie. Să ne fie ruşine cu ele. Ne-au învăţat pe toate de mici, în „anticomunismul” lor, aceleaşi lecţii învăţate de mamele şi mamaiele noastre: să ne ruşinăm, să ne lăsăm supravegheate, să ne lăsăm vieţile dictate, să tăcem, să tăcem, să tăcem. Ne-au învăţat să nu fim una alături de alta. Să nu ne cunoaştem una pe alta. Să ne condamnăm una pe alta. Să nu vorbim mame cu fiice, prietene între ele, bunici cu nepoate. Să ne uităm istoriile, să ne uităm cuvintele.

Alţii acum sună din goarnele lor stupide în faţa traumelor, tăcerilor şi fricilor noastre. Şi goarnele lor se aud. Ohooo, cum se mai aud.... Eu aş vrea ca toate goarnele care răsună acum peste tot să ştie că umilinţele şi nedreptăţile lasă urme, că violenţa lor pune pumnul în gura multora, dar că tăcerile, toate tăcerile astea nu sunt semn de acceptare. Nici nu sunt semn că orice rezistenţă lipseşte.

Mamaia mea a fost la închisoare pentru binele statului, acum alte femei sunt judecate iar drepturile lor atacate pentru binele sufletului creştin al naţiunii. Comunişti şi anti-comunişti sunt uniţi în cuget şi simţiri în misoginismul lor, în acuzele lor la adresa sexualităţii noastre, în dispreţul lor pentru dreptul nostru de a ne controla propriul corp. Deseori mă gândesc cât de asemănători sunt, priviţi din perspectiva experienţelor şi istoriilor nespuse, şoptite şi marginalizate alte atâtor femei.  Deseori mă gândesc cât de unilaterală şi strâmbă este marea lor Istorie. Deseori mă gândesc de câtă tăcere profită şi câtă tăcere impun. Mă gândesc la câte umilinţe şi suferinţe au fost şi sunt din cauza porcăriilor ăstora.

Nu mă îndoiesc că se vor găsi destui revoltaţi în faţa a ce am scris aici. Dar vreau să fie clar: în ochii mei, sunteţi toţi o apă şi un pământ. Toţi cei care cred că ar trebui să ne ascundem istoriile, să ne ruşinăm de ele, să le înţelegem cum vreţi voi, să ne lăsăm corpurile controlate de alţii. Invocând orice fel de pretexte, idei şi credinţe.

Din toate firişoarele noastre cred că ne vom putea spune Istoriile noastre, încetul cu încetul. Istoriile femeilor din România şi ale corpurilor noastre. Nu vreau o singură Istorie, nici măcar o Istorie a Femeilor. Dorinţa asta de Poveste Unică este reflex tiranic şi violent. Nu, eu sper să aflu Istorii, să ni le spunem împreună. Sper să recuperăm una de la alta cât mai mult. Am scris ce frânturi ştiu. Am înnodat ce fire am putut. Sper să mai înnodăm împreună alte fire. Răspicat. Din ce în ce mai răspicat.

Iar alţii să tacă şi să asculte. Nu au nici un cuvânt de spus.

V.

-  Mamaie, am scris ceva despre tine
-  Acum ce faci, vorbeşti cu mine în vis..
-  Păi ce să fac, altfel nu am cum. Îmi pare aşa rău că nu am apucat să vorbim mai mult. Am scris despre tine mamaie, că nu vorbeşte nimeni. Cum m-am priceput şi cât am ştiut.
-  Ce ştii tu, fată...
-  Mai nimic, doar ce mai îmi spun mama şi tata. Aş fi vrut să îmi spui tu.....
-  Eh, ce sa îţi spun...
-  Am ascultat muzică populară, să ştii, cât am scris. Nu ştiu dacă-ţi place asta, dar uite, am postat şi o dedicaţie. Dar să asculţi până la sfârşit! Se potriveşte. O să râzi. Cred. Of.
-  O să ascult, dacă zici să ascult. Dar tu de ce plângi?
-  De scârbă, mamaie, de scârbă
-  Eh, ia cu varză acră şi trece
-  De ce râzi...Am senzaţia că nu am nici o şansă să câştig, orice cărţi aş avea eu în mână
-  Atunci, fată dragă, cască ochii bine la ce se întâmplă şi mai ţipă şi tu „Toci!”. Altfel ţipă numai alţii. Şi o să pierzi jocul, chiar şi cu cărţi mai bune şi cu dreptatea în braţe
-  Şi dacă jocul e măsluit, mamaie?
-  Atunci trişează.
                                                                                                                                C.