Tuesday, July 29, 2014

Negarea drepturilor reproductive – tortură şi tratament degradant

Drepturile sexuale şi reproductive nu sunt opţionale sau negociabile!

Efectele încălcării acestor drepturi nu mai pot fi tratate ca o problemă minoră şi nu pot fi scoase din contextul discriminărilor sistematice şi stereotipurilor dezumanizante de care suferă femeile.

În 2014, Center for Reproductive Rights a redactat o fişă informativă în care abordează încălcările drepturilor reproductive ca tortură şi tratamente inumane şi degradante. CRR afirmă că „unele încălcări ale drepturilor reproductive ar putea reprezenta tortură, mai degrabă decât tratamente inumane sau degradante, deoarece sunt manifestări ale discriminării sistematice împotriva femeilor.

Într-adevăr, articolul 1 din Convenţia ONU împotriva torturii afirmă că „termenul „tortură“ desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, (...) pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare”. De asemenea, Convenţia interzice tortura, indiferent de necesitatea care ar putea fi invocată: „Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura.”

În raportul său din 1 februarie 2013, Raportorul special al ONU împotriva torturii afirmă că „Multe politici şi practici care duc la abuzuri în contextul serviciilor de sănătate sunt rezultatul discriminării asupra persoanelor care sunt marginalizate. Discriminarea joacă un rol proeminent in analizarea încălcărilor drepturilor reproductive ca forme de tortură sau tratamente degradante deoarece stereotipurile privind sexul şi genul se află de obicei la baza acestor încălcări.” (§37)

Refuzul furnizării serviciilor de sănătate a reproducerii pe motive religioase sau morale a ajuns pe lista de îngrijorări ale Comitetului contra torturii în urma unei vizite în Polonia. Comitetul afirmă că personalul medical şi spitalele care refuză serviciul medical al avortului femeilor care au în mod legal acest drept „determină femeile să recurgă la avorturi clandestine şi deseori nesigure, cu toate riscurile pe care acestea le au asupra sănătăţii” (§23). Comitetul a plasat aceast problemă în legătură cu articolele 2 şi 16 ale Convenţiei împotriva torturii şi a solicitat statului să implementeze proceduri prin care femeile care au dreptul la avort să acceseze acest serviciu, fără ca refuzul medicilor pe motive religioase sau morale să le afecteze femeilor drepturile.

Citeşte mai multe în fişa Center for Reproductive Rights (limba engleză)



Saturday, July 26, 2014

Raport internaţional: Avortul şi legea penală

Raportul “Avortul şi legea penală: dezvăluirea rolului pe care îl au personalul medical, poliţia, instanţele de judecată şi detenţiunea la nivel internaţional” a fost publicat în anul 2013 şi revizuit în anul 2014, în cadrul Campaniei Internaţionale pentru Dreptul femeilor la Avort în condiţii Sigure.

Raportul este rezultatul unei cercetări la nivel internaţional a legislaţiilor penale care restricţionează avortul şi care prevăd pedepse pentru cei implicaţi în realizarea avortului. Ţările din care s-au cules informaţii sunt: Argentina, Bolivia, Brazilia, Salvador, Mexic, Nicaragua, Peru, Jamaica, Republica Dominicană, Rwanda, Kenya, Malawi, Nigeria, Senegal, Algeria, Maroc, Nepal, Polonia, Moldova, Regatul Unit, Irlanda de Nord, Spania, SUA, Canada, Australia.

Acestea sunt principalele concluzii prezentate în raport:

•    Personalul medical care tratează complicaţii survenite în urma avortului denunţă femeile către poliţie şi/sau determină femeile să „îşi recunoască vinovăţia” către poliţie pentru a putea primi tratament medical;
•    Poliţia reţine, investighează şi învinuieşte în mod activ femeile, furnizorii de avort şi clinicile, iar activiştii anti-avort, inclusiv persoane care deţin funcţii publice, sunt implicaţi în motivarea/susţinerea acestor acţiuni;
•    „Investigatorii” media care urmăresc să prindă în cursă femeile şi furnizorii de avort au dus la suspendarea din profesie a acestora din urmă, la urmărirea lor penală şi la percheziţii, amenzi şi închiderea clinicilor chiar înainte de începerea procesului penal şi stabilirea vinovăţiei;
•    Femeile care au avut nu doar avorturi ilegale, ci şi avorturi spontane sau naşterea cu copil născut mort sunt tratate drept criminale, deţinute, amendate şi pedepsite cu închisoarea, nu doar pentru avort ci pentru omor, primind pedepse cu închisoare de până la 30 de ani;
•    Femeilor care au dreptul la avort în condiţii legale le este încălcat în mod sistematic acest drept, în parte din cauza refuzului furnizorilor de servicii medicale pe baze morale sau religioase dar şi din cauza temerii acestor furnizori de a nu fi urmăriţi penal pentru realizarea avortului;
•    Femeile sunt supuse la tratamente degradante şi umilitoare, ca, de exemplu, imobilizarea cu cătuşe de patul spitalului în timpul recuperării după un tratament medical pentru complicaţii legate de avort, plasarea în arest preventiv pe durata procesului penal, aşteptarea timp de şase ani pentru începerea procesului penal pentru avort ilegal;
•    Ameninţarea cu anchetarea furnizorilor de avort se face faţă de aceştia pentru a-i descuraja să mai realizeze avorturi;
•    Ofiţerii vamali confiscă pachete cu medicamente pentru avort trimise prin poştă femeilor care nu au acces la servicii medicale, fără să existe vreo anchetă penală pentru a motiva confiscarea;
•    Corupţia este răspândită la nivelul aplicării  pedepselor penale pentru avort ilegal – de exemplu, poliţia şi alte autorităţi cer sume de bani pentru a înceta ancheta şi pentru a permite continuarea furnizării serviciilor medicale legate de avort.

Descarcă raportul în limbile: engleză, arabică, franceză, rusă.

Tuesday, July 22, 2014

Toci!

I.
- Mamaia a fost la închisoare, să ştii. De mai multe ori. A avut viaţă grea.
- Mamaia mea? Mama, eu de ce n-am ştiut?
- A fost la închisoare pentru avort.

Mamaia mea avea cele mai multe şi adânci riduri şi cele mai muncite mâini pe care le-am văzut vreodată. Şi doi ochi care licăreau şi mult râs şi se ţinea mereu de şotii. De la ea am învăţat să joc Toci, să trişez la jocuri şi să iau farfuriile altora când nu sunt atenţi şi să le ascund sub masă în timp ce râd de feţele lor nedumerite.  Când am împlinit 14 ani mamaia mi-a dat zestre: un maldăr de cearceafuri, mileuri, perdele. Nici nu mă pot gândi câţi ani cususe la ele. Mie, adolescentă de Bucureşti, gestul ăsta mi s-a părut total deplasat, nici nu prea îmi era clar ce este o zestre. Însă mi-a plăcut că acum aveam ceva „al meu”, pentru când voi fi mare. Când m-am mutat de acasă singură mi-am luat zestrea cu mine şi am folosit-o cu spor. Cu excepţia mileurilor. Mileurile au rămas la ai mei.

Cu mamaia mea nu prea m-am înţeles bine odată ajunsă la adolescenţă, însă. Nu înţelegeam niciodată de ce atâta coase şi brodeşte şi mi se păreau activităţi inutile. Mă înţepam în acele pe care le lăsa peste tot. Ideile ei fixe şi repetate privind „cum se ţine o casă” mă iritau. Vizitele ei pe la Bucureşti, mai ales iarna când mai venea să stea cu noi, se soldau mereu cu certuri şi riposte din partea mea. Eu vroiam să ascult muzică tare, să-mi las şosetele în mijlocul casei şi să casc ochii în tavan toată ziua. Mamaia asculta posturi radio cu muzică populară. Eu ascultam Bon Jovi. Câteodată mă alerga cu lingura de lemn prin casă. 

Când eram în facultate mamaia a murit. Fusese bolnavă de mult, mult timp. A murit destul de tânără. A avut viaţă grea, mamaia ta. Nu prea mai vorbisem de ani de zile. Mi s-a rupt inima pentru tata. Eu o uitasem.

II.

- Tata, uite, a făcut cineva un proiect foto la închisoarea de la Târgşor
- Da, am fost şi eu de mai multe ori în viaţă la Târgşor
- Tata, de ce plângi?

Mamaia a crescut singură trei băieţi într-un sat mic, ca toate satele. Mamaia mea era singura femeie divorţată din împrejurimi. Mamaia mea era o femeie divorţată în anii ‘60-’70, cu tot ce însemna asta. Mamaia mea era foarte săracă. Băieţii erau batjocoriţi prin sat. Tata era copilul cel mai mic şi care a rămas cel mai mult alături de ea. Cred că un timp au fost ei doi, împreună. Mamaia mea era printre altele moaşa satului. 

Eu mergeam vara în vacanţă pe acolo: ca să stea copilul la aer curat, să se urce în copaci şi să mănânce mâncare sănătoasă. Tata devenea amar în verile de la ţară. Când satul s-a trezit religios peste poate şi vecinii ţineau predici cu zel, după ‘89, tata a fost peste poate de enervat. Îmi spunea des că îi era scârbă. I se schimba vocea când spunea asta. Nu prea am mai mers acolo. 

III.

- Mama, spune-mi mai multe despre mamaie
- Nu ştiu ce să-ţi spun, taică-tu nu prea vorbeşte
- Tata, spune-mi mai multe despre mamaie
- Despre mama, ce să-ţi spun despre mama....

Când am crescut am aflat despre comunişti, persecuţii şi dictatură. Am crescut cu ore de religie şi anticomunism, cu multele cărţi şi programe tv despre deţinuţi politici, torţionari, democraţie. Ştiam cine erau băieţii buni şi cine băieţii răi. Femeile nu prea ajungeau prin Istoria asta, cel puţin nu cu Istoriile lor. În jurul meu era tăcere.

Apoi am văzut Decreţeii. Apoi am citit şi mult mai puţinele cărţi despre interzicerea avortului. Apoi am vorbit cu mama. Apoi am vorbit cu toate femeile dispuse să vorbească cu mine. Am simţit ce înseamnă să vorbeşti în şoaptă. Să te înţelegi din priviri. Să nu insişti în faţa unor mâini care tremură. Să te înfurii în faţa unor amintiri înfuriate ale altora. Să înjuri cot la cot. Să îţi înţelegi propriul corp supravegheat. Să simţi deseori fizic în corpul tău greaţă şi frisoane numai ascultând istoriile altor corpuri. Să pui cap la cap cu greu un fir de istorie, înnodat în alt fir de istorie, fire răsucite, ascunse, rupte, firave. Fire care şoptesc despre moarte, infecţii, procurori, sinucideri, misoginie, umilinţe. Fire care vorbesc despre propriul tău corp ca duşman, despre sex ca pericol, despre mult greu îndurat de una singură. Fire de teamă, traumă, furie şi suferinţă. Să încerci să scoţi firişoare de istorii la lumină cu frica că deschizi răni vechi şi cicatrizate, lacrimi vechi şi îngropate.

IV.

- Tata, eu sun mândră de mamaie. Ca să ştii.
- Eu am încercat mereu să te ţin departe de toată istoria asta. Vezi-ţi de viaţa ta.
- De ce, tata, de ce nu vorbim despre ea
- Mama s-a luptat cum a putut. Plângea şi o auzeam noapte de noapte, mama mea. Râdea uliţa de cât de rupţi în fund eram. Ce vrei să-ţi spun mai mult...mi se răscoleşte tot sufletul de mila ei. Mor când îmi aduc aminte de mama plângând. Lumea e ticăloasă şi rea.


De aproape un sfert de secol alţii n-au nici o jenă să trâmbiţeze peste tot propria Istorie, alţii amuţesc, distorsionează şi intră cu bocancii peste istoriile femeilor. Alţii definesc ce este „important”, ce suferinţe sunt „politice”, ce este „anticomunismul” şi răsună pieţele ţării ăsteia de revelaţiile lor religioase şi tradiţia lor regăsită, de cuvintele lor goale care zornăie pompos. Pentru că ale lor sunt pieţele publice, cărţile, universităţile, instituţiile politice şi religioase.  

Istoria lor e şi în minţile noastre. Ne-au învăţat pe toate de mici nimic despre trecutul nostru şi totul despre al lor. Ne-au învăţat pe toate de mici că experienţa lor este principală şi a noastră secundară. Ne-au învăţat asta explicit sau alegând ce se aude şi ce se tace. Ne-au învăţat de mici să ne distorsionăm şi respingem propriile experienţe şi propria istorie. Să ne fie ruşine cu ele. Ne-au învăţat pe toate de mici, în „anticomunismul” lor, aceleaşi lecţii învăţate de mamele şi mamaiele noastre: să ne ruşinăm, să ne lăsăm supravegheate, să ne lăsăm vieţile dictate, să tăcem, să tăcem, să tăcem. Ne-au învăţat să nu fim una alături de alta. Să nu ne cunoaştem una pe alta. Să ne condamnăm una pe alta. Să nu vorbim mame cu fiice, prietene între ele, bunici cu nepoate. Să ne uităm istoriile, să ne uităm cuvintele.

Alţii acum sună din goarnele lor stupide în faţa traumelor, tăcerilor şi fricilor noastre. Şi goarnele lor se aud. Ohooo, cum se mai aud.... Eu aş vrea ca toate goarnele care răsună acum peste tot să ştie că umilinţele şi nedreptăţile lasă urme, că violenţa lor pune pumnul în gura multora, dar că tăcerile, toate tăcerile astea nu sunt semn de acceptare. Nici nu sunt semn că orice rezistenţă lipseşte.

Mamaia mea a fost la închisoare pentru binele statului, acum alte femei sunt judecate iar drepturile lor atacate pentru binele sufletului creştin al naţiunii. Comunişti şi anti-comunişti sunt uniţi în cuget şi simţiri în misoginismul lor, în acuzele lor la adresa sexualităţii noastre, în dispreţul lor pentru dreptul nostru de a ne controla propriul corp. Deseori mă gândesc cât de asemănători sunt, priviţi din perspectiva experienţelor şi istoriilor nespuse, şoptite şi marginalizate alte atâtor femei.  Deseori mă gândesc cât de unilaterală şi strâmbă este marea lor Istorie. Deseori mă gândesc de câtă tăcere profită şi câtă tăcere impun. Mă gândesc la câte umilinţe şi suferinţe au fost şi sunt din cauza porcăriilor ăstora.

Nu mă îndoiesc că se vor găsi destui revoltaţi în faţa a ce am scris aici. Dar vreau să fie clar: în ochii mei, sunteţi toţi o apă şi un pământ. Toţi cei care cred că ar trebui să ne ascundem istoriile, să ne ruşinăm de ele, să le înţelegem cum vreţi voi, să ne lăsăm corpurile controlate de alţii. Invocând orice fel de pretexte, idei şi credinţe.

Din toate firişoarele noastre cred că ne vom putea spune Istoriile noastre, încetul cu încetul. Istoriile femeilor din România şi ale corpurilor noastre. Nu vreau o singură Istorie, nici măcar o Istorie a Femeilor. Dorinţa asta de Poveste Unică este reflex tiranic şi violent. Nu, eu sper să aflu Istorii, să ni le spunem împreună. Sper să recuperăm una de la alta cât mai mult. Am scris ce frânturi ştiu. Am înnodat ce fire am putut. Sper să mai înnodăm împreună alte fire. Răspicat. Din ce în ce mai răspicat.

Iar alţii să tacă şi să asculte. Nu au nici un cuvânt de spus.

V.

-  Mamaie, am scris ceva despre tine
-  Acum ce faci, vorbeşti cu mine în vis..
-  Păi ce să fac, altfel nu am cum. Îmi pare aşa rău că nu am apucat să vorbim mai mult. Am scris despre tine mamaie, că nu vorbeşte nimeni. Cum m-am priceput şi cât am ştiut.
-  Ce ştii tu, fată...
-  Mai nimic, doar ce mai îmi spun mama şi tata. Aş fi vrut să îmi spui tu.....
-  Eh, ce sa îţi spun...
-  Am ascultat muzică populară, să ştii, cât am scris. Nu ştiu dacă-ţi place asta, dar uite, am postat şi o dedicaţie. Dar să asculţi până la sfârşit! Se potriveşte. O să râzi. Cred. Of.
-  O să ascult, dacă zici să ascult. Dar tu de ce plângi?
-  De scârbă, mamaie, de scârbă
-  Eh, ia cu varză acră şi trece
-  De ce râzi...Am senzaţia că nu am nici o şansă să câştig, orice cărţi aş avea eu în mână
-  Atunci, fată dragă, cască ochii bine la ce se întâmplă şi mai ţipă şi tu „Toci!”. Altfel ţipă numai alţii. Şi o să pierzi jocul, chiar şi cu cărţi mai bune şi cu dreptatea în braţe
-  Şi dacă jocul e măsluit, mamaie?
-  Atunci trişează.
                                                                                                                                C.



Monday, July 14, 2014

Lipsa educaţiei sexuale

     Lipsa educaţiei sexuale este trecută în planul al doilea în cadrul discuţiilor legate de avort, fără să se ţină cont de faptul că aceasta este una din principalele cauze unei sarcini nedorite, şi nu lipsa de responsabilitate şi de asumare a faptelor proprii. Dreptul la educaţie este un drept al omului! Statul roman ni-l garantează, dar despre calitatea şi utilitatea educaţiei pe care o primim nu mai vorbeşte nimeni.

Am văzut prea multe comentarii în care sunt acuzaţi tinerii ca nu se informează singuri în domenii în care nimeni altcineva nu şi-a asumat responsabilitatea să îi înveţe şi prea multe comentarii în care se aruncă în faţa noastră un citat care spune că într-o epocă a informaţiei, neştiinţa este, cu adevărat, dovadă de  prostie. Dacă ne gândim un pic la ce înseamnă epoca informaţiei, vedem cât de elitistă şi arogantă este această zicală. Informaţia poate să fie şi greşită, neclară, neaccesibilă multora dintre noi. Cine susţine asa ceva poate nu a căutat o informaţie pe internet să vadă câte mii de rezultate se găsesc şi, dacă accesezi cel puțin cinci surse aleatorii, îţi dai seama că sunt chiar şi definiţii care se contrazic. Atunci începi să îţi pui problema că unele dintre ele sunt greşite, dar cum afli care, când nu ai îndrumare, când nimeni nu se pricepe în afară de google, când subiectul de care eşti interesat este privit ca o ruşine şi încerci cu disperare să găseşti calea de a şterge din arhiva calculatorului căutările tale, ca nu cumva să afle cineva că eşti interesat de asemenea lucruri?

Am să povestesc despre mine. Am 22 de ani, sunt născută şi crescută în Bucureşti, capitala unui stat super-centralizat. Am crescut cu familia extinsă, fără pic de intimitate. Am fost dată la cea mai serioasă şcoala din cartier, sau cel puţin aşa era privită. Am fost mereu premiantă şi participam la câte concursuri şi olimpiade existau pentru că educaţia era foarte importantă pentru părinţii mei şi garanţia ca eu îmi însuşeam cunoştinţele o conferea doar premiul întâi. Învățătoarea mea şi, mai târziu, profesorii din gimnaziu aveau pretenţii foarte mari de la mine pentru că ştiau “că pot” şi atunci când ceva nu îmi ieşea cum trebuie eram certată pentru reavoinţă, dezinteres, inconştienţă. Simţeam tot timpul presiune din toate părţile.

Am intrat la un liceu cu o reputaţie foarte bună, un Colegiu Naţional care se situa al cincilea la nivel de capitală în funcţie de ultima medie de admitere şi de rata promovabilităţii la BAC. Mereu mă gândeam la egoismul tuturor celor care aveau grijă de mine şi mă îndrumă, îmi dădeam seama că anii aceia din viaţa mea, cât nu eram majoră, îmi erau ocupaţi de alţi oameni, parazitaţi de interesele altora, şi nu trăiţi de mine, nu exista nici un pic de “eu” în viaţa mea. Simţeam mereu că sunt doar un instrument prin care alţii încearcă să îşi arate valoarea şi competenţa. În tot acest timp, tot ce a contat pentru familia mea, pentru vecini, pentru profesori şi pentru toţi cunoscuţii mei erau notele la toate materiile, câte ore petreceam eu jucându-mă şi, mai ales, dacă nu cumva mă dedic “băieţilor” în detrimentul învăţăturii. Am fost surprinsă să aflu, după ce am supravieţuit adolescenţei, că dorinţa tuturor de a mă folosi ca instrument nu a încetat odată cu înaintarea mea în vârstă, ba chiar s-a diversificat, pentru că un corp de femeie vinde orice şi vinde bine! Se încearcă şi legiferarea controlului corpului meu şi delegitimarea deciziilor mele. Toată subordonarea mea nu era numai din cauză ca eram copil, ci, mai ales, din cauză că sunt fată!

De două ori am avut oră de “educaţie pentru sănătate”, prima dată înainte de clasa a 3a, când o firmă de pastă de dinţi a trimis reprezentanţi să ne înveţe importanţa igienei dentare şi că trebuie să ne spălăm pe mâini şi să spălăm fructele îniante să le mâncăm, iar a doua oară eram în clasa a 7-a sau a 8-a, când reprezentanţii unei firme de produse de igienă feminină au cerut ca doar fetele să rămână în sală şi au vorbit despre folosirea tampoanelor şi a absorbantelor. La ora de biologie, la lecţiile despre aparatul reproductiv, profesoara, trecută de 50 de ani, nu făcea faţă râsetelor şi glumelor pe care elevii le strigau în gura mare, nu reuşea să calmeze spiritele şi a preferat să trecem mai departe şi a avut grijă să ne informeze, pe cei care au protestat pentru că, sărind peste lecţia respectivă, vom avea dificultăţi la test, că acea lecţie nu va conta în evaluare. Totul s-a încheiat cu etichetarea majorităţii colegilor mei ca “nesimţiţi”, “prost-crescuţi”. Dar nu s-a gândit nici o clipă că ceea ce vedea ea este o reacţie normală a unor adolescenţi când se discuta acest subiect în public, în condiţiile în care acasă, la televizor, in societate este un subiect tabuu, este o ruşine, intră în categoria acelor multor alte informaţii, comportamente, sentimente care se numesc general “prostii”.

În liceu, la aceeaşi materie – aceeaşi atmosferă, pentru că mentalitatea nu se schimbase, noi tot nu auzeam vorbindu-se de aceste lucruri, tot ascundeam orice intenţie a noastră de a afla ceva despre sex şi despre reproducere. Au mai fost orele de religie unde învăţam cum a lăsat Dumnezeu lucrurile orânduite pentru fiecare, pentru femei şi pentru bărbaţi, şi că nu e bine să ne revoltăm sau să nu respectăm, pentru că are El motivele Lui pentru această împărţire a rolurilor. Sexualitatea era menţionată, dar doar ca să ni se spună că este păcat: orice plăcere fizică e un păcat, orice relaţie sexuală fără scopul de a face un copil este un păcat, indiferent dacă ai sau nu binecuvântarea prin căsătorie. Mă făcea să mă simt şi mai confuză, să îmi reprim identitatea şi sexualitatea şi mai mult şi să accept că este ceva în neregula cu mine și cu pornirile mele omeneşti. Cum să nu fii confuză dacă toţi prietenii şi colegii iţi spun că eşti fraieră dacă nu ai o viaţă sexuală, chiar şi dacă cei mai mulţi dintre ei nu ştiu exact ce înseamnă şi ce presupune, şi toţi adulţii pe care îi cunoşti şi care au o legitimitate în faţa ta spun că e greşit şi groaznic să faci acest lucru, că eşti o nerecunoscătoare faţă de părinţii care te-au crescut cu sacrificii?

Când am început să am menstruaţie m-am speriat foarte tare pentru că nu ştiam mai nimic despre asta. Era ruşinos pentru că era legat de corpul femeii. Am fost plină de resentimente faţă de mama mea care mă învăţa orice altceva în afară de lucruri cu adevărat utile şi de care aveam nevoie în acea perioadă a vieţii mele. Unele colege se bucurau că deja li s-a întâmplat asta, se considerau mai aproape de statutul de adult care înseamna ca deciziile tale sunt valide şi să fii luat în serios. Mie îmi era ruşine că începeau să mi se dezvolte sânii, să mi se schimbe formele corpului. Legam toate aceste lucruri de feminitate şi, în mintea mea, era echivalent cu sexualitate, ceea ce, repet, era ruşinos. Când nişte vecine mai “fără ruşine” începeau să facă aluzii sau chiar glume legate de noul meu aspect mă afecta aşa de tare şi încercam să ascund acele părţi ale corpului meu care îmi preziceau viitoarea condiţie. Îmi bandajam pieptul ca să nu mai fie proeminent, mă certam cu toţi cei care vorbeau despre machiaje şi sutiene jurând că nu voi folosi niciodată aşa ceva. Înverșunarea cu care vorbeam se datora lucrurilor pe care le vedeam în jurul meu: ce însemna să devii femeie? Cât timp erai adolescentă, erai văzută doar ca o tentaţie şi erai păzită de părinţi, de fraţi, pusă mereu “la locul tău” atunci când încercai să te afirmi, nu îţi erau recunoscute interesele, ideile tale nu contau niciodată mai mult decât ale celor care îţi purtau de grijă, deveneai responsabilă, fără să vrei, de onoarea familiei, și, de îndată ce erai destul de mare şi ţi se permitea să ai o relație, rolul tău era clar, de dedicare partenerului, familiei şi acceptare a destinului femeii. Practic, deveneai ori o problemă, ori un instrument pentru toţi cei din jur.

Eu încercam din răsputeri să mă lupt cu asa-zisul destin al meu, mă uram pentru că sunt femeie şi îi uram pe toţi cei care aveau grijă să observe asta. Nu am avut niciodată o problemă cu sexul meu biologic, ci cu rolul de gen şi cu tot ce înseamnă acesta în societate. De cum am crescut mi-au fost restricţionate ieşirile, am început să am ora de intrat în casă, mă certau pentru că mă joc mai mult cu băieți decât cu fete, deşi nu prea erau fete pe străzile vecine mie, mă forţau să port rochii şi fuste şi apoi îmi făceau morală că nu le port aşa cum se cuvine. A fost foarte greu pentru mine ca dintr-un copil liber să devin o fată care trebuie să se aşeze într-un anume fel, trebuie să vorbească într-un anume mod, mai ales că am crescut în familie alături de băieţi, cărora li s-a permis în continuare să stea aşa cum era mai comod, să se îmbrace cu ce doresc şi nu erau nevoiţi să îşi ascundă părţi ale corpului când afară era prea cald pentru că nu era nimic ruşinos în a fi băiat.

Tot ce am avut la dispoziţie în a mă informa despre orice ţinea de corp, de sexualitate şi de controlul reproducerii era internetul. Erau tot felul de site-uri pentru tineri, dar erau frecventate mai mult de oameni care reacţionau la orice întrebare scrisă de cineva şi îl făceau în toate felurile pentru că nu ştie deja un lucru “atât de simplu”, îi învinuiau pe cei care cereau informaţii pentru situaţia nefericită în care se află România în ceea ce priveşte procentul de mame adolescente, numărul ridicat de avorturi şi de copii abandonaţi. Nu am vrut să citesc înjurături la adresa mea, aşa ca nu mai accesam acele pagini. Găsisem site-uri ale firmelor de prezervative care vorbeau despre contracepție, dar pentru mine erau nişte lucruri aşa de ciudate, neauzite, încât nu ştiam dacă să cred sau nu ce citeam acolo. 
Spre deosebire de prietenele şi prietenii mei mai curajoşi, am aşteptat să împlinesc 18 ani ca să iau în considerare începerea vieţii sexuale şi, când am luat hotărârea de a face acest pas, mă bazam pe cunoştinţele partenerului în domeniul siguranţei şi speram să aibă grijă de mine, pentru că eu nu prea ştiam cum. S-a întâmplat şi un lucru nefericit în timpul unui contact sexual - prezervativul a ieşit. Eram aşa de speriată, că am făcut un atac de panică. Lucrurile pe care nu le cunoşti sunt cele mai înspăimântătoare. După ce mi-am revenit, ca să mă calmeze şi să elimin orice urmă de îndoială până la următoarea menstruaţie, m-a sfătuit să iau pastila de a doua zi. Auzisem de aşa ceva, dar nu ştiam în cât timp se ia, mi-era ruşine să merg la farmacie să cumpăr pentru că ştiam că farmacistele vor râde de mine gândindu-se că nu m-am protejat. Am decis că nu mă voi expune, în parte şi de teamă că cineva cunoscut m-ar putea vedea în timp ce achiziţionam acea pilulă şi ar fi aflat toată familia, aşa cum se întâmplase în cazul unei fete pe care o cunoşteam. Am fost nevoita să trec peste orice simţeam în acele momente şi să rog pe o mătuşa în care aveam încredere că nu va spune nimănui să îmi cumpere pentru că pastila era şi foarte scumpă şi niciuna dintre prietenele mele nu avea destui bani să îmi împrumute.

În legătură cu serviciile de sănătatea reproductivă, situaţia este şi mai gravă. Tot ce ştiam despre ginecolog era ceea ce văzusem în filme şi nu aveam pe cine să întreb mai multe lucruri. Vedeam un procedeu care mi se părea barbar. Ginecologul apărea doar când o femeie era însărcinată şi îi făcea o ecografie sau când femeia mergea la control şi atunci îi desfăcea picioarele şi băga mâna ca în sac în interiorul corpului acesteia. Dacă aş fi întrebat pe cineva despre ce este vorba exact şi ce presupune examinarea în acest domeniu aş fi arătat un interes suspect pentru aşa ceva şi aş fi creat bănuieli şi îndoieli în legătură cu conduita mea morală! Câte femei nu susţin ca ginecologul se vizitează doar in caz de sarcină? Şi exista şi teama că, dacă părinţii vor bănui vreodată ceva, ginecologul va fi cel care le va confirma dacă mai sunt sau nu virgina, deci, pentru mine, era butonul declanşator al haosului. Imediat după ce am împlinit 18 ani şi mi-am început viaţa sexuală, a venit perioada admiterii la facultate. Dorinţa mea de a urma un anumit tip de studii m-a pus în situaţia de a merge la control ginecologic. Pentru mine, care nu ştiam nimic despre ce se întâmplă acolo şi de ce, a fost ca o poveste de groază, ca un procedeu medieval care m-a traumatizat şi nici în ziua de astăzi nu pot să mă gândesc la un control ginecologic fără să tremur şi să mi se umple ochii de lacrimi. Şi toţi celor cărora le povestesc despre teama mea îmi spun că sunt “needucată” şi că “doar la ţară sunt femei care au astfel de reacţii”, dar adevărul este că există femei needucate şi la oraş, şi chiar şi în capitală, unde se presupune că avem acces la orice şi libertate de a accesa totul. Şi nu suntem excepţii, pentru că nu suntem puţine! Iar mediul de provenienţă nu ar trebui să fie o scuză pentru privarea de drepturi, iar cei care afirmă astfel de lucruri recunosc în acest mod incompetenţa sistemului de sănătate, a sistemului educaţional.

Pentru a merge la ginecolog să te informezi şi să te consulte, să vezi ce metode contraceptive sunt potrivite pentru tine ai nevoie de trimitere de la medicul de familie pentru a nu plăti consultaţia. Ce înseamnă acest lucru când toţi membrii familiei au acelaşi medic de familie, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, şi nu se respectă confidenţialitatea pentru fiecare pacient? Ce înseamnă acest lucru pentru o tânără care nu este angajată, încă elevă sau studentă, care depinde financiar de părinţi şi a cărei familie este împotriva începerii vieţii ei sexuale? Toată teama că poate cineva cunoscut va fi în farmacie, în supermarket când cumperi pastile sau prezervative, zâmbetele care te inhibă, te desconsideră sau încruntările dezaprobatoare pe care le primeşti din partea vânzătorilor atunci când cumperi aceste mijloace de contracepţie, teama că familia ar putea afla, lipsa de înţelegere din partea prietenilor care te judecă, nesiguranţa pe care o ai în ceea ce priveşte partenerul, controlul exagerat din partea părinţilor care îţi umblă în ghiozdan, lipsa intimităţii în propria casă, lipsa informaţiilor de folosire sau administrare corectă a contraceptivelor, necunoaşterea riscurilor presupuse de contact sexual neprotejat toate acestea sunt rezultate ale lipsei educaţiei sexuale. În aceste condiţii, cum mai are cineva tupeul să acuze fetele de dezinteres şi de iresponsabilitate? 

     Faptul că părinţii mei sunt bucureşteni nu a însemnat şi că au o educaţie mai bună sau că sunt mai deschişi, mai comunicativi. Lipsa educaţiei sexuale din şcoala, din liceu, din familie m-a frustrat şi mi-a creat o mulțime de complexe, de temeri. Dacă părinţilor mei le găsesc o scuză, aceea că nici ei nu au avut parte de informare, de înţelegere şi că, la fel ca şi mie, le e teamă pentru că nu cunosc, statului român nu îi accept nimic! Nu din cauza schimbului de generaţii nu avem în programa şcolară, la nici o vârstă, educaţie sexuală! Ignoranţa miniştrilor învăţământului ne face victime, fără să vrem ajungem în situaţii pe care niciuna dintre noi nu le doreşte. Nimeni nu face avort de plăcere! Nimeni nu e îndreptăţit sa ne judece gradul de umanitate. Cel care mereu găseşte vina altora în afară de lui sau ei însăşi, acela dă dovadă de lipsă de omenie. Nimeni nu are nevoie de aprobarea nimănui, pentru că avortul este un drept, nu o derogare! Mereu se vor găsi mulţi alţii care să considere că ştiu ei mai bine decât femeile ce e bine pentru acestea. Dar dacă, ei, chiar vor o lume mai bună, să înceapă cu schimbarea mentalităţii lor, să nu mai judece, să nu mai râdă, să nu mai pedepsească şi să îşi conștientizeze privilegiile. Îmi dau seama că există multe poveşti mult mai triste decât a mea.

     Educaţia în România este un proces traumatizant, marchează vieţi şi, de cele mai multe ori, nu într-un mod pozitiv, frustrează viitorii oameni responsabili pe care societatea îi așteaptă. Educaţia sexuală şi reproductivă lipseşte cu desăvârşire, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, ajungem să credem în tot felul de mituri şi metode auzite de la cei care pretind că ştiu din experienţă şi ne stigmatizăm când acestea dau greş. În schimb, încercăm să avem grijă de nevoile din vârful piramidei, mai exact, de cele spirituale! Suntem învăţaţi despre importanţa moralei, dar nimic despre etică, ştim ce obligaţii avem faţa de cei care ne îngrijesc, dar niciodată ce drepturi avem ca oameni, învățăm cuvinte goale de conţinut pe care mai apoi le umplem cu un sens rău sau bun, în funcţie de experienţa personală şi, nu mult după ce ne asumăm definiţiile pe care le-am completat singuri în tot procesul de creştere, suntem lansaţi în rolul de adult pentru care nici familia, nici şcoala nu ne-a pregătit şi societatea ne pedepseşte pentru că nu avem toţi aceeaşi gândire, aceleaşi perspective, pentru că nu ne-am aliniat deja la “normalitate”. Sistemul pe care toţi îl blamăm suntem chiar noi. Dacă o să continuăm să criticăm fără să propunem soluţii, dacă o să ne dăm cu părerea despre viaţa altora şi o să ne mai considerăm îndreptăţiţi să judecăm pentru alţii ar trebui să nu ne mai plângem de realitate sau de lipsa perspectivelor în ceea ce priveşte viitorul. E vremea să ne solidarizăm unele cu altele, cu cele mai neprivilegiate dintre noi şi să ne dăm seama că există o încercare permanentă, în toate domeniile, de control al femeii şi a capabilităţilor şi capacităţilor ei.

     Școala şi familia nu ne pregătesc pentru viaţă, nu ne oferă mare lucru, însă societatea ne cere totul. Tinerii nu primesc educaţie sexuală şi reproductivă, sexualitatea continuă să fie un subiect tabu, morala, orice ar însemna ea pentru fiecare dintre noi, este bun motiv să ţi se reproşeze orice, mijloacele contraceptive sunt scumpe şi tinerii nu şi le permit, mulţi nici nu au acces la ele, în anumite zone ale ţării existând foarte puţine locuri dotate cu aceste lucruri sau spitale cu secţie de ginecologie, nu există intimitate sau deschidere care să încurajeze adolescenţii să se adreseze unui specialist, există personaje susţinute de stat, biserică, şcoală care oferă informaţii false, afişează un comportament intimidant în faţa noastră şi ne sperie în aşa fel încât să ne reprimăm orice dorinţă şi nevoie de exprimare, de afirmare. Ce fel de oameni sunt cei care aruncă cu pietre în femei şi care le condamnă pentru alegerilor.

L.  

Thursday, July 3, 2014

Comunicat de presă: Flashmob „Nu vrem să ajungem la urgenţă pentru o întrerupere de sarcină”

2 iulie 2014

Marţi, 2 iulie, activiste feministe au protestat faţă de anunţul  reprezentanţilor Maternităţii Cuza Vodă din Iaşi privind sistarea serviciilor medicale pentru întreruperile de sarcină la cerere. Maternitatea Cuza Vodă din Iaşi este cea mai mare maternitate din ţară iar motivaţia pentru măsura anunţată vizează credinţele religioase ale medicilor din cadrul maternităţii.



Spitalele publice din România au obligaţia de a asigura un serviciu medical legal în condiţii de siguranţă şi calitate. Femeile din România au dreptul să aibă acces la întreruperi de sarcină la cerere în cadrul oricărui spital public. Credinţele religioase nu constituie un motiv legitim pentru încălcarea unui drept principal al femeilor. Decizia conducerii Maternităţii Cuza Vodă din Iaşi şi orice alte decizii asemănătoare încalcă drepturile reproductive ale femeilor! Încălcarea drepturilor unora dintre noi este inacceptabilă şi ne exprimăm îngrijorarea privind crearea unui precedent pentru acţiuni viitoare care vor creşte vulnerabilitatea noastra a tuturor şi vor condiţiona respectarea unor drepturi ale noastre de preferinţe şi credinţe religioase ale unor medici!

foto@ Adriana Saraceanu


Întreruperea de sarcină la cerere trebuie să se desfăşoare în condiţii de siguranţă, sub supraveghere medicală competentă şi să fie accesibilă. Medicii au datoria de a respecta şi asigura sănătatea pacientelor lor. Îngrădirea accesului la întreruperile de sarcină la cerere plasează o povară foarte grea pe umerii femeilor, care vor fi puse în poziţia fie să plătească mult mai mult pentru acest serviciu în mediul privat, fie să apeleze la metode „tradiţionale” nesigure şi foarte periculoase. Întreruperile de sarcină la cerere în România, deşi sunt subvenţionate, nu sunt gratuite, ele constituind oricum un cost substanţial pentru femeile sărace, femei care se află deja în poziţii sociale vulnerabile.

foto@ Adriana Saraceanu
Atragem de asemenea atenţia asupra istoriei îngrozitoare privind interzicerea avortului în România din timpul regimului comunist şi subliniem faptul că lipsa accesului la servicii medicale legale şi sigure a condus în acele timpuri la cea mai mare rată a mortalităţii materne înregistrate vreodată în Europa!  Considerăm inacceptabile orice limitări impuse drepturilor noastre reproductive, precum şi lipsa de conştientizare privind consecinţele unor asemenea măsuri, mai ales având în vedere contextul românesc. 

Considerăm inacceptabil faptul că viaţa femeilor este pusă în pericol invocându-se de data aceasta credinţe religioase.  Faptul că medici ignoră aceste lucruri şi aleg să implice convingerile religioase proprii în munca lor medicală constituie un pericol pentru femei, un refuz al responsabilităţii medicale pentru sănătatea femeilor şi o gravă încălcare a drepturilor reproductive! 

foto@ Adriana Saraceanu


Astfel, pentru a atrage atenţia asupra tuturor acestor factori şi pentru a protesta faţă de decizia şi motivaţiile doctorilor din cadrul Maternităţii Cuza Vodă din Iaşi, activiste feministe au organizat flash-mob-ul „Nu vrem să ajungem la urgenţă pentru o întrerupere de sarcină”, în faţa Spitalului de Urgenţă Floreasca din Bucureşti. Au fost afişate pancarte care atrag atenţia asupra responsabilităţii instituţiilor medicale publice, asupra lipsei de legitimitate a acţiunilor medicilor din cadrul Maternităţii Cuza Vodă din Iaşi şi asupra consecinţelor acestora. De asemenea au fost împărţite materiale informative privind drepturile reproductive ale femeilor din România. 




\


Prin această acţiune dorim să ne exprimăm solidaritatea cu femeile care vor fi afectate de decizia unor medici, să responsabilizăm instituţiile statului pentru a asigura accesul femeilor la un drept al lor şi să protestăm faţă de lipsa de grijă şi atenţie acordată vieţilor femeilor şi faţă de încălcarea libertăţii lor şi drepturilor lor reproductive! Dorim să subliniem faptul că lipsa serviciilor medicale accesibile nu scade numărul întreruperilor de sarcină la cerere, ci creşte riscurile şi pericolele la care sunt expuse femeile. 

Solicităm asigurarea drepturilor reproductive ale tuturor femeilor şi accesul la servicii medicale pentru întreruperi de sarcină la cerere sigure! Avem dreptul la aceste servicii! Avem dreptul la această alegere! Refuzăm să acceptăm să ne fie puse în pericol libertatea, viaţa şi sănătatea! Nu vrem să ajungem la urgenţă pentru o întrerupere de sarcină! 

Acţiunea este sprijinită de echipa blogului EuDecid si Centrul FILIA





Tuesday, July 1, 2014

Scrisoare din Timişoara

Educaţie pentru Viaţa de Familie (EVF) este un program al Fundaţiei Tineri pentru Tineri. Acesta a început în 1993 şi a devenit singurul program care se poate derula pe parcursul unui întreg semestru de şcoală, acoperind arii de interes multiple şi competenţe variate. Programul are la bază conceptul de educaţie între egali. Acesta a inclus sesiuni legate de autocunoaştere, luarea deciziilor, echitate de gen, rolurile de gen şi relaţionare, anatomie şi fiziologie, infecţii cu transmitere sexuală, prevenirea şi combaterea HIV/SIDA, metode contraceptive, sarcină şi parentalitate, comunicare în sexualitate, implicare activă. În cadrul programului eu am participat la întâlniri în licee pentru a discuta despre educaţie sexuală şi alte teme conexe.

Iniţial m-am gîndit să fac o scrisoare şi să încerc să vorbesc despre lucrurile pe care le-am învățat în cadrul fundației… dar după 5 minute mi-am dat seama că nu aş mai termina… nu aș vrea să vă plictisesc sau să fie o scrisoare banală în care să enumăr ce înseamnă a fi voluntară sau întâmplări povestite exact ca în formatul specific şcolii, am constatat că eu una dacă aş citi o scrisoare banală, ca la şcoală, m-aş plictisi. În cele din urmă m-am hotărât să scriu despre ceea ce am simţit ca voluntară axându-mă pe două lucruri: starea sufletească pe care am avut-o odată cu intrarea într-o sală de curs, neliniştea care dispărea atunci când comunicarea îşi făcea apariţia, fericirea simţită când persoane întâlnite doreau să înveţe ceva de la mine şi de asemenea întamplări care te marchează, care te fac să observi și alte viziuni.

Ca voluntară am avut posibilitatea de a cunoaşte zi de zi lucruri, locuri şi oameni noi. Încă îmi aduc aminte prima întâlnire cu persoanele care ne-au instruit iniţial, mă văd stând pe scaun, timidă, şi aşteptând cu nerăbdare ceea ce aveau să ne spună. Nu o să uit niciodată tonul blând cu care ni se vorbea, încrederea în sine pe care o aveau sau colegii de lângă mine care nu făceau nicio mişcare, erau practic îngheţaţi sau mai bine zis eram cu toţii captaţi de formatoarele noastre.

Îmi amintesc prima oră de la clasă, începea o nouă etapă! Până să mă trezesc bine, aleg două clase la care să împărtăşesc ceea ce ştiu! Probabil o să spuneţi… încă încercai să te trezeşti… dar, ajungând acasă, mi-am pus absolut totul în ordine; un lucru pe care l-am învăţat a fost “nu ştii ceva?.. întreabă!” Ai nevoie să spui ceea ce ai pe suflet, ai mereu o “echipă”… prietenii care mereu te ascultă şi încearcă să-ţi ofere un sfat.

Țin minte perfect ziua şi ora, era luni, ora unu, la unu şi zece se suna de intrare, simţeam fiecare bătaie a inimii, vocea parcă îmi tremura. Elevii erau în bancă, doar o singură excepţie, un băiat care ne aştepta lângă catedră. Nu vă închipuiţi câte scenarii mi-am făcut în cap în momentul acela: că poate nu vrea să participe, consideră că nu are ce învăţa de la noi, că poate nu ne vrea în clasă, dar de fapt singurul lucru pe care vroia să-l facă era să ne ofere bomboane şi să ne spună cât de încântat este că va participa. Am început ora, m-am prezentat, să fiu sinceră nici acum nu ştiu dacă mi-a tremurat vocea sau dacă s-au observat emoţiile din interiorul meu, cert este că ora a decurs bine, iar la final am avut deosebita plăcere de a asculta de la ei că aşteaptă cu nerăbdare ora viitoare.

Această experienţă a fost una pozitivă însă am avut parte şi de experienţe negative care m-au făcut să observ că nu toată lumea e de acord cu discuţiile legate de sănătatea reproducerii. Îmi amintesc că la o oră de dirigenţie şi-a făcut apariţia profesoara de religie care nu a permis să ne ţinem cursul pe motiv că aceste subiecte nu trebuie cunoscute și că elevii sunt încă mici pentru a asculta aşa ceva în contextul în care aceştia erau în clasa a-10-a. De asemenea în cadrul campaniei de promovare am întâlnit persoane care au considerat că aceste subiecte nu sunt de abordat şi au refuzat sa poarte discuţii.

Şi ca o încheiere cred că a fi voluntară înseamnă să ai puterea să arăți lumii ceea ce știi tu fără să te temi de eșec, de eșecul că poate te vei bloca atunci când toate privirile o să fie îndreptate spre tine, să accepți și alte opinii. Din experienţa mea am văzut că persoanele implicate pun foarte mult suflet, își doresc să ajute cât mai mult.

Claudia Nicoleta Păcală