Lipsa educaţiei sexuale este trecută în planul al doilea în cadrul discuţiilor legate de avort, fără să se ţină cont de faptul că aceasta este una din principalele cauze unei sarcini nedorite, şi nu lipsa de responsabilitate şi de asumare a faptelor proprii. Dreptul la educaţie este un drept al omului! Statul roman ni-l garantează, dar despre calitatea şi utilitatea educaţiei pe care o primim nu mai vorbeşte nimeni.
Am văzut prea multe comentarii în care sunt acuzaţi tinerii ca nu se informează singuri în domenii în care nimeni altcineva nu şi-a asumat responsabilitatea să îi înveţe şi prea multe comentarii în care se aruncă în faţa noastră un citat care spune că într-o epocă a informaţiei, neştiinţa este, cu adevărat, dovadă de prostie. Dacă ne gândim un pic la ce înseamnă epoca informaţiei, vedem cât de elitistă şi arogantă este această zicală. Informaţia poate să fie şi greşită, neclară, neaccesibilă multora dintre noi. Cine susţine asa ceva poate nu a căutat o informaţie pe internet să vadă câte mii de rezultate se găsesc şi, dacă accesezi cel puțin cinci surse aleatorii, îţi dai seama că sunt chiar şi definiţii care se contrazic. Atunci începi să îţi pui problema că unele dintre ele sunt greşite, dar cum afli care, când nu ai îndrumare, când nimeni nu se pricepe în afară de google, când subiectul de care eşti interesat este privit ca o ruşine şi încerci cu disperare să găseşti calea de a şterge din arhiva calculatorului căutările tale, ca nu cumva să afle cineva că eşti interesat de asemenea lucruri?
Am să povestesc despre mine. Am 22 de ani, sunt născută şi crescută în Bucureşti, capitala unui stat super-centralizat. Am crescut cu familia extinsă, fără pic de intimitate. Am fost dată la cea mai serioasă şcoala din cartier, sau cel puţin aşa era privită. Am fost mereu premiantă şi participam la câte concursuri şi olimpiade existau pentru că educaţia era foarte importantă pentru părinţii mei şi garanţia ca eu îmi însuşeam cunoştinţele o conferea doar premiul întâi. Învățătoarea mea şi, mai târziu, profesorii din gimnaziu aveau pretenţii foarte mari de la mine pentru că ştiau “că pot” şi atunci când ceva nu îmi ieşea cum trebuie eram certată pentru reavoinţă, dezinteres, inconştienţă. Simţeam tot timpul presiune din toate părţile.
Am intrat la un liceu cu o reputaţie foarte bună, un Colegiu Naţional care se situa al cincilea la nivel de capitală în funcţie de ultima medie de admitere şi de rata promovabilităţii la BAC. Mereu mă gândeam la egoismul tuturor celor care aveau grijă de mine şi mă îndrumă, îmi dădeam seama că anii aceia din viaţa mea, cât nu eram majoră, îmi erau ocupaţi de alţi oameni, parazitaţi de interesele altora, şi nu trăiţi de mine, nu exista nici un pic de “eu” în viaţa mea. Simţeam mereu că sunt doar un instrument prin care alţii încearcă să îşi arate valoarea şi competenţa. În tot acest timp, tot ce a contat pentru familia mea, pentru vecini, pentru profesori şi pentru toţi cunoscuţii mei erau notele la toate materiile, câte ore petreceam eu jucându-mă şi, mai ales, dacă nu cumva mă dedic “băieţilor” în detrimentul învăţăturii. Am fost surprinsă să aflu, după ce am supravieţuit adolescenţei, că dorinţa tuturor de a mă folosi ca instrument nu a încetat odată cu înaintarea mea în vârstă, ba chiar s-a diversificat, pentru că un corp de femeie vinde orice şi vinde bine! Se încearcă şi legiferarea controlului corpului meu şi delegitimarea deciziilor mele. Toată subordonarea mea nu era numai din cauză ca eram copil, ci, mai ales, din cauză că sunt fată!
De două ori am avut oră de “educaţie pentru sănătate”, prima dată înainte de clasa a 3a, când o firmă de pastă de dinţi a trimis reprezentanţi să ne înveţe importanţa igienei dentare şi că trebuie să ne spălăm pe mâini şi să spălăm fructele îniante să le mâncăm, iar a doua oară eram în clasa a 7-a sau a 8-a, când reprezentanţii unei firme de produse de igienă feminină au cerut ca doar fetele să rămână în sală şi au vorbit despre folosirea tampoanelor şi a absorbantelor. La ora de biologie, la lecţiile despre aparatul reproductiv, profesoara, trecută de 50 de ani, nu făcea faţă râsetelor şi glumelor pe care elevii le strigau în gura mare, nu reuşea să calmeze spiritele şi a preferat să trecem mai departe şi a avut grijă să ne informeze, pe cei care au protestat pentru că, sărind peste lecţia respectivă, vom avea dificultăţi la test, că acea lecţie nu va conta în evaluare. Totul s-a încheiat cu etichetarea majorităţii colegilor mei ca “nesimţiţi”, “prost-crescuţi”. Dar nu s-a gândit nici o clipă că ceea ce vedea ea este o reacţie normală a unor adolescenţi când se discuta acest subiect în public, în condiţiile în care acasă, la televizor, in societate este un subiect tabuu, este o ruşine, intră în categoria acelor multor alte informaţii, comportamente, sentimente care se numesc general “prostii”.
În liceu, la aceeaşi materie – aceeaşi atmosferă, pentru că mentalitatea nu se schimbase, noi tot nu auzeam vorbindu-se de aceste lucruri, tot ascundeam orice intenţie a noastră de a afla ceva despre sex şi despre reproducere. Au mai fost orele de religie unde învăţam cum a lăsat Dumnezeu lucrurile orânduite pentru fiecare, pentru femei şi pentru bărbaţi, şi că nu e bine să ne revoltăm sau să nu respectăm, pentru că are El motivele Lui pentru această împărţire a rolurilor. Sexualitatea era menţionată, dar doar ca să ni se spună că este păcat: orice plăcere fizică e un păcat, orice relaţie sexuală fără scopul de a face un copil este un păcat, indiferent dacă ai sau nu binecuvântarea prin căsătorie. Mă făcea să mă simt şi mai confuză, să îmi reprim identitatea şi sexualitatea şi mai mult şi să accept că este ceva în neregula cu mine și cu pornirile mele omeneşti. Cum să nu fii confuză dacă toţi prietenii şi colegii iţi spun că eşti fraieră dacă nu ai o viaţă sexuală, chiar şi dacă cei mai mulţi dintre ei nu ştiu exact ce înseamnă şi ce presupune, şi toţi adulţii pe care îi cunoşti şi care au o legitimitate în faţa ta spun că e greşit şi groaznic să faci acest lucru, că eşti o nerecunoscătoare faţă de părinţii care te-au crescut cu sacrificii?
Când am început să am menstruaţie m-am speriat foarte tare pentru că nu ştiam mai nimic despre asta. Era ruşinos pentru că era legat de corpul femeii. Am fost plină de resentimente faţă de mama mea care mă învăţa orice altceva în afară de lucruri cu adevărat utile şi de care aveam nevoie în acea perioadă a vieţii mele. Unele colege se bucurau că deja li s-a întâmplat asta, se considerau mai aproape de statutul de adult care înseamna ca deciziile tale sunt valide şi să fii luat în serios. Mie îmi era ruşine că începeau să mi se dezvolte sânii, să mi se schimbe formele corpului. Legam toate aceste lucruri de feminitate şi, în mintea mea, era echivalent cu sexualitate, ceea ce, repet, era ruşinos. Când nişte vecine mai “fără ruşine” începeau să facă aluzii sau chiar glume legate de noul meu aspect mă afecta aşa de tare şi încercam să ascund acele părţi ale corpului meu care îmi preziceau viitoarea condiţie. Îmi bandajam pieptul ca să nu mai fie proeminent, mă certam cu toţi cei care vorbeau despre machiaje şi sutiene jurând că nu voi folosi niciodată aşa ceva. Înverșunarea cu care vorbeam se datora lucrurilor pe care le vedeam în jurul meu: ce însemna să devii femeie? Cât timp erai adolescentă, erai văzută doar ca o tentaţie şi erai păzită de părinţi, de fraţi, pusă mereu “la locul tău” atunci când încercai să te afirmi, nu îţi erau recunoscute interesele, ideile tale nu contau niciodată mai mult decât ale celor care îţi purtau de grijă, deveneai responsabilă, fără să vrei, de onoarea familiei, și, de îndată ce erai destul de mare şi ţi se permitea să ai o relație, rolul tău era clar, de dedicare partenerului, familiei şi acceptare a destinului femeii. Practic, deveneai ori o problemă, ori un instrument pentru toţi cei din jur.
Eu încercam din răsputeri să mă lupt cu asa-zisul destin al meu, mă uram pentru că sunt femeie şi îi uram pe toţi cei care aveau grijă să observe asta. Nu am avut niciodată o problemă cu sexul meu biologic, ci cu rolul de gen şi cu tot ce înseamnă acesta în societate. De cum am crescut mi-au fost restricţionate ieşirile, am început să am ora de intrat în casă, mă certau pentru că mă joc mai mult cu băieți decât cu fete, deşi nu prea erau fete pe străzile vecine mie, mă forţau să port rochii şi fuste şi apoi îmi făceau morală că nu le port aşa cum se cuvine. A fost foarte greu pentru mine ca dintr-un copil liber să devin o fată care trebuie să se aşeze într-un anume fel, trebuie să vorbească într-un anume mod, mai ales că am crescut în familie alături de băieţi, cărora li s-a permis în continuare să stea aşa cum era mai comod, să se îmbrace cu ce doresc şi nu erau nevoiţi să îşi ascundă părţi ale corpului când afară era prea cald pentru că nu era nimic ruşinos în a fi băiat.
Tot ce am avut la dispoziţie în a mă informa despre orice ţinea de corp, de sexualitate şi de controlul reproducerii era internetul. Erau tot felul de site-uri pentru tineri, dar erau frecventate mai mult de oameni care reacţionau la orice întrebare scrisă de cineva şi îl făceau în toate felurile pentru că nu ştie deja un lucru “atât de simplu”, îi învinuiau pe cei care cereau informaţii pentru situaţia nefericită în care se află România în ceea ce priveşte procentul de mame adolescente, numărul ridicat de avorturi şi de copii abandonaţi. Nu am vrut să citesc înjurături la adresa mea, aşa ca nu mai accesam acele pagini. Găsisem site-uri ale firmelor de prezervative care vorbeau despre contracepție, dar pentru mine erau nişte lucruri aşa de ciudate, neauzite, încât nu ştiam dacă să cred sau nu ce citeam acolo.
Spre deosebire de prietenele şi prietenii mei mai curajoşi, am aşteptat să împlinesc 18 ani ca să iau în considerare începerea vieţii sexuale şi, când am luat hotărârea de a face acest pas, mă bazam pe cunoştinţele partenerului în domeniul siguranţei şi speram să aibă grijă de mine, pentru că eu nu prea ştiam cum. S-a întâmplat şi un lucru nefericit în timpul unui contact sexual - prezervativul a ieşit. Eram aşa de speriată, că am făcut un atac de panică. Lucrurile pe care nu le cunoşti sunt cele mai înspăimântătoare. După ce mi-am revenit, ca să mă calmeze şi să elimin orice urmă de îndoială până la următoarea menstruaţie, m-a sfătuit să iau pastila de a doua zi. Auzisem de aşa ceva, dar nu ştiam în cât timp se ia, mi-era ruşine să merg la farmacie să cumpăr pentru că ştiam că farmacistele vor râde de mine gândindu-se că nu m-am protejat. Am decis că nu mă voi expune, în parte şi de teamă că cineva cunoscut m-ar putea vedea în timp ce achiziţionam acea pilulă şi ar fi aflat toată familia, aşa cum se întâmplase în cazul unei fete pe care o cunoşteam. Am fost nevoita să trec peste orice simţeam în acele momente şi să rog pe o mătuşa în care aveam încredere că nu va spune nimănui să îmi cumpere pentru că pastila era şi foarte scumpă şi niciuna dintre prietenele mele nu avea destui bani să îmi împrumute.
În legătură cu serviciile de sănătatea reproductivă, situaţia este şi mai gravă. Tot ce ştiam despre ginecolog era ceea ce văzusem în filme şi nu aveam pe cine să întreb mai multe lucruri. Vedeam un procedeu care mi se părea barbar. Ginecologul apărea doar când o femeie era însărcinată şi îi făcea o ecografie sau când femeia mergea la control şi atunci îi desfăcea picioarele şi băga mâna ca în sac în interiorul corpului acesteia. Dacă aş fi întrebat pe cineva despre ce este vorba exact şi ce presupune examinarea în acest domeniu aş fi arătat un interes suspect pentru aşa ceva şi aş fi creat bănuieli şi îndoieli în legătură cu conduita mea morală! Câte femei nu susţin ca ginecologul se vizitează doar in caz de sarcină? Şi exista şi teama că, dacă părinţii vor bănui vreodată ceva, ginecologul va fi cel care le va confirma dacă mai sunt sau nu virgina, deci, pentru mine, era butonul declanşator al haosului. Imediat după ce am împlinit 18 ani şi mi-am început viaţa sexuală, a venit perioada admiterii la facultate. Dorinţa mea de a urma un anumit tip de studii m-a pus în situaţia de a merge la control ginecologic. Pentru mine, care nu ştiam nimic despre ce se întâmplă acolo şi de ce, a fost ca o poveste de groază, ca un procedeu medieval care m-a traumatizat şi nici în ziua de astăzi nu pot să mă gândesc la un control ginecologic fără să tremur şi să mi se umple ochii de lacrimi. Şi toţi celor cărora le povestesc despre teama mea îmi spun că sunt “needucată” şi că “doar la ţară sunt femei care au astfel de reacţii”, dar adevărul este că există femei needucate şi la oraş, şi chiar şi în capitală, unde se presupune că avem acces la orice şi libertate de a accesa totul. Şi nu suntem excepţii, pentru că nu suntem puţine! Iar mediul de provenienţă nu ar trebui să fie o scuză pentru privarea de drepturi, iar cei care afirmă astfel de lucruri recunosc în acest mod incompetenţa sistemului de sănătate, a sistemului educaţional.
Pentru a merge la ginecolog să te informezi şi să te consulte, să vezi ce metode contraceptive sunt potrivite pentru tine ai nevoie de trimitere de la medicul de familie pentru a nu plăti consultaţia. Ce înseamnă acest lucru când toţi membrii familiei au acelaşi medic de familie, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, şi nu se respectă confidenţialitatea pentru fiecare pacient? Ce înseamnă acest lucru pentru o tânără care nu este angajată, încă elevă sau studentă, care depinde financiar de părinţi şi a cărei familie este împotriva începerii vieţii ei sexuale? Toată teama că poate cineva cunoscut va fi în farmacie, în supermarket când cumperi pastile sau prezervative, zâmbetele care te inhibă, te desconsideră sau încruntările dezaprobatoare pe care le primeşti din partea vânzătorilor atunci când cumperi aceste mijloace de contracepţie, teama că familia ar putea afla, lipsa de înţelegere din partea prietenilor care te judecă, nesiguranţa pe care o ai în ceea ce priveşte partenerul, controlul exagerat din partea părinţilor care îţi umblă în ghiozdan, lipsa intimităţii în propria casă, lipsa informaţiilor de folosire sau administrare corectă a contraceptivelor, necunoaşterea riscurilor presupuse de contact sexual neprotejat toate acestea sunt rezultate ale lipsei educaţiei sexuale. În aceste condiţii, cum mai are cineva tupeul să acuze fetele de dezinteres şi de iresponsabilitate?
Faptul că părinţii mei sunt bucureşteni nu a însemnat şi că au o educaţie mai bună sau că sunt mai deschişi, mai comunicativi. Lipsa educaţiei sexuale din şcoala, din liceu, din familie m-a frustrat şi mi-a creat o mulțime de complexe, de temeri. Dacă părinţilor mei le găsesc o scuză, aceea că nici ei nu au avut parte de informare, de înţelegere şi că, la fel ca şi mie, le e teamă pentru că nu cunosc, statului român nu îi accept nimic! Nu din cauza schimbului de generaţii nu avem în programa şcolară, la nici o vârstă, educaţie sexuală! Ignoranţa miniştrilor învăţământului ne face victime, fără să vrem ajungem în situaţii pe care niciuna dintre noi nu le doreşte. Nimeni nu face avort de plăcere! Nimeni nu e îndreptăţit sa ne judece gradul de umanitate. Cel care mereu găseşte vina altora în afară de lui sau ei însăşi, acela dă dovadă de lipsă de omenie. Nimeni nu are nevoie de aprobarea nimănui, pentru că avortul este un drept, nu o derogare! Mereu se vor găsi mulţi alţii care să considere că ştiu ei mai bine decât femeile ce e bine pentru acestea. Dar dacă, ei, chiar vor o lume mai bună, să înceapă cu schimbarea mentalităţii lor, să nu mai judece, să nu mai râdă, să nu mai pedepsească şi să îşi conștientizeze privilegiile. Îmi dau seama că există multe poveşti mult mai triste decât a mea.
Educaţia în România este un proces traumatizant, marchează vieţi şi, de cele mai multe ori, nu într-un mod pozitiv, frustrează viitorii oameni responsabili pe care societatea îi așteaptă. Educaţia sexuală şi reproductivă lipseşte cu desăvârşire, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, ajungem să credem în tot felul de mituri şi metode auzite de la cei care pretind că ştiu din experienţă şi ne stigmatizăm când acestea dau greş. În schimb, încercăm să avem grijă de nevoile din vârful piramidei, mai exact, de cele spirituale! Suntem învăţaţi despre importanţa moralei, dar nimic despre etică, ştim ce obligaţii avem faţa de cei care ne îngrijesc, dar niciodată ce drepturi avem ca oameni, învățăm cuvinte goale de conţinut pe care mai apoi le umplem cu un sens rău sau bun, în funcţie de experienţa personală şi, nu mult după ce ne asumăm definiţiile pe care le-am completat singuri în tot procesul de creştere, suntem lansaţi în rolul de adult pentru care nici familia, nici şcoala nu ne-a pregătit şi societatea ne pedepseşte pentru că nu avem toţi aceeaşi gândire, aceleaşi perspective, pentru că nu ne-am aliniat deja la “normalitate”. Sistemul pe care toţi îl blamăm suntem chiar noi. Dacă o să continuăm să criticăm fără să propunem soluţii, dacă o să ne dăm cu părerea despre viaţa altora şi o să ne mai considerăm îndreptăţiţi să judecăm pentru alţii ar trebui să nu ne mai plângem de realitate sau de lipsa perspectivelor în ceea ce priveşte viitorul. E vremea să ne solidarizăm unele cu altele, cu cele mai neprivilegiate dintre noi şi să ne dăm seama că există o încercare permanentă, în toate domeniile, de control al femeii şi a capabilităţilor şi capacităţilor ei.
Școala şi familia nu ne pregătesc pentru viaţă, nu ne oferă mare lucru, însă societatea ne cere totul. Tinerii nu primesc educaţie sexuală şi reproductivă, sexualitatea continuă să fie un subiect tabu, morala, orice ar însemna ea pentru fiecare dintre noi, este bun motiv să ţi se reproşeze orice, mijloacele contraceptive sunt scumpe şi tinerii nu şi le permit, mulţi nici nu au acces la ele, în anumite zone ale ţării existând foarte puţine locuri dotate cu aceste lucruri sau spitale cu secţie de ginecologie, nu există intimitate sau deschidere care să încurajeze adolescenţii să se adreseze unui specialist, există personaje susţinute de stat, biserică, şcoală care oferă informaţii false, afişează un comportament intimidant în faţa noastră şi ne sperie în aşa fel încât să ne reprimăm orice dorinţă şi nevoie de exprimare, de afirmare. Ce fel de oameni sunt cei care aruncă cu pietre în femei şi care le condamnă pentru alegerilor.
L.
